OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceea ce, din bun inceput, mi s-a parut – si in continuare mi se pare – admirabil la Mircea Horia Simionescu (ba imi vine chiar sa spun: absolut admirabil, daca tinem cont de raritatea fenomenului in spatiul romanesc) este nu doar continuitatea proiectului sau, ci incapatinata perseverenta in a-l implini.
Il stiu de mult: de pe vremea cind nu ma desprinsesem inca de virsta canonica a tineretii intirziate, iar Mircea – MHS, cum ii spun cei apropiati – era un juvenil, in sensul direct, propriu si nesofisticat al cuvintului. Cu prietenul sau, moldoveanul „tirgovestenizat“ Costache Olareanu, m-am imprietenit mai tirziu; romanului Matei Iliescu al „vecinului“ Radu Petrescu, atit de neasteptat in stagnarea din vremurile acelea ale prozei romanesti, ii fusesem un fel de nas oblic la Editura de Stat Pentru Literatura si Arta.
Dar ceea ce scrisese Mircea in cartea sa de debut iesea in toate directiile din canonul timpului. Trebuie sa marturisesc acum ca fapta lui mi-a mers la inima. Si acolo a ramas pina in ziua de azi.

Nu pot sa nu evoc aici, in acest portret afectiv, sensibilitatea pe care nici exigentele meseriei, nici riscurile ei nu i-au inlaturat-o niciodata. O caldura care m-a apropiat spontan de el: nici lirism, nici efuziuni, confesiuni sau explozii emotionale. Ci o simplitate, o naturalete a legaturii cu Celalalt, ritmind mereu intilnirile noastre, atitea cite au fost: intimplatoare, asteptate, voite.

MHS este temperamental, un energic, dar unul care nu se concentreaza exclusiv asupra sinelui, a „Operei“, ci pastreaza o disponibilitate permanenta pentru cel de alaturi, pentru prieteni. Si poate ca aceasta disponibilitate, aceasta deschidere si sinceritate in relatii nu este fara consecinte in textele pe care le scrie: in mod vizibil, el are o vocatie enciclopedica; chiar cind este ironic, taios ori sarcastic, totul converge, in cele din urma, spre o forma aristocratica, un fel superior de a raspunde, viu si senin, provocarilor literaturii ori semenilor. Acest reflex aristocratic nu are nimic din fadul miscarii lente, greoaie, ci este tocmai semnul libertatii: o libertate a constiintei, placerea de a te pierde in multime, aceea de a te retrage, apoi, printre carti si prieteni; inteligenta de a pasi in republica universala a literelor fara umori, complexe de vreun fel, fara patimi desarte, nici resentimente ori vanitati.
Acum, cind sintem amindoi la virsta canonica a tineretii implinite, ii urez multa sanatate si (aceeasi) lumina!

Fotografiile cu Mircea Horia Simionescu, din acest numar al revistei, au fost realizate de Daniel Cozma