OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Miine, pe 12 iulie, foarte devreme, inainte de zori, se va implini un an. Cu citeva zile inainte, simbata, ne-am intilnit – familia, citiva prieteni si colegi – pentru parastasul crestinesc. Si ne-am spus unii altora vorbele pe care le repeta – probabil – multi in astfel de triste prilejuri: cum ca e de necrezut ca a trecut deja un an de cind Mircea a plecat dintre noi…
Imi vine sa spun ca e – parca – si mai de necrezut decit alteori. Mai intii – din cauza ca e atit de greu sa te obisnuiesti cu disparitia unui om inca tinar… Imprejurarile au facut ca in ultimii ani, in ultimele luni, din ce in ce mai putini dintre noi sa-l vada, sa-l viziteze. Pentru multi dintre colegii nostri, Mircea, imobilizat in casa, la pat, chiar se transformase intr-o prezenta aparte, stiuta acolo, undeva, la etajul 3 al unui bloc interbelic bucurestean, pe Dionisie Lupu colt cu Piata Lahovary: o prezenta absenta, un om, o minte scaparatoare, de veghe, de-acolo, din solitudinea lui, asupra lumii in care traim – si pe care parca o mai vegheaza si acum… Apoi, cind e vorba despre un scriitor, despre un artist, plecarea nici nu e „de tot“: ramin paginile, cartile, pinzele, obiectele plamadite, creatia. Prozele lui Mircea, pe care le analizam cu fiecare serie de studenti de anul IV sau de la masterat, le-am discutat si in anul universitar care tocmai s-a incheiat. Pentru prima oara dupa ce el a plecat, dar… parca la fel ca si pina acum, in prezenta lui absenta…
Si mai sint – mereu – imaginile, cu viata lor proprie, cu miscarea lor rotitoare, care-ti vin in minte cind vor ele, cind nu te-astepti.

O imagine: Mircea prima oara cind l-am vazut, la intiia mea descindere in Cenaclul „Junimea“, cind eram inca student, in 1979, dupa ce ii aparuse prima carte si Croh ii zimbea complice, minzeste, cu afectiune camaradereasca fata de tinarul subtirel si pletos despre care nu mai auzisem pina atunci. Alta imagine: Mircea in Libraria Cartea Romaneasca, fumind strengareste si vorbind „popular“ cu clientii, ca „deghizat“ in negustor, atent – de fapt – la oameni, la gesturi, la limbaje, descins apoi in mijlocul nostru, prietenii care se tot adunau grupuri-grupuri in librarie, asteptindu-l la o tacla, la o birfa, la o „conspiratie“. Alta imagine: Mircea in trenul care ne ducea tocmai la Vatra Dornei, la una din multele noastre lansari-dezbateri-vizite literare in tandem (tocmai aparuse atunci Tratamentul fabulatoriu), dindu-mi inapoi aparatul de ras pe care mi-l ceruse imprumut dar nu-l folosise, lama era prea tocita si l-ar fi taiat, asa ca Vatra Dornei l-a vazut cu o umbra de nebarbiereala datorata imprejurarii ca, uituc, lasase cele trebuincioase acasa si eu nu mai schimbasem de mult lama!

Alta imagine: Mircea in clipele cutremurului din 31 august 1986, la noi acasa, unde eram impreuna cu George Craciun, si el a avut pornirea sa sara de pe balcon, de la etajul intii, incalecase deja balustrada cind l-am strigat si l-am chemat sub canatul unei usi, unde am asteptat sa se opreasca scirtiitul inspaimintator al blocului de zece etaje care se balansa deasupra noastra. Alta imagine: Mircea in micul lui birou de la Euromedia, in cladirea Editurii Cartea Romaneasca, in fata computerului cu screen saver-ul cu pesti care inoata fosnaind-bolborosind-plescaind ca pestii (!), dezinvolt ca „om de afaceri“, atent tot la oameni, la gesturi, la limbaje. Si multe imagini cu aventura ASPRO, cu boala lui, in casa, in pat, in scaunul pe rotile, venind de la tratament, din Franta, reintremat, apoi din nou imobilizat, din ce in ce mai slab, cu grimase de durere retinute, dar mereu limpede, cu mintea scaparatoare, nedindu-se nici o clipa batut, undeva, la un etaj 3, la nici o suta de metri dupa coltul blocului in care ne-am mutat de citiva ani…

Nu mai e Mircea acolo?…

Pentru ca a trecut – totusi – un an, a trebuit sa acceptam ireparabilul si sa facem in revista noastra aceste pagini de evocare, cu citeva articole nostalgice, citeva eseuri critice despre proza lui si cu semnalarea primelor carti postume Mircea Nedelciu. Piesa cea mai ampla a grupajului, si anume convorbirea care urmeaza, cere citeva explicatii insotitoare. A ajuns la mine intr-un plic pe care Bogdan Radulescu, doctorand roman la Geneva, l-a trimis catre Mircea in noiembrie trecut, la citeva luni dupa ce el se stinsese. Sotia lui Mircea, Mira Nedelciu, mi l-a dat mie. L-am deschis si am gasit inauntru o scrisoare si transcrierea unei convorbiri. Expeditorul ii spunea ca spera sa-l revada cind va mai veni in tara, ca ii trimite textul discutiei pe care o inregistrase cu el si ca spera atunci sa ma intilneasca si pe mine, asa cum Mircea ii recomandase. A trebuit sa-i scriu si sa-l anunt ca Mircea nu mai este. L-am intrebat atunci daca ar fi de acord sa publicam cindva convorbirea.

Mi-a raspuns ca da, fara probleme. Nu e – deci – un interviu facut pentru vreo gazeta, ci o discutie libera, de care Bogdan Radulescu avea nevoie pentru teza lui de doctorat despre Educatia formala si informala in Romania intre 1947 si 1989. In consecinta, l-au interesat anii de scoala, amintiri despre profesori, despre studentie si despre cenaclurile literare din epoca. Degajat, ca-ntr-o conversatie libera, Mircea povesteste, povesteste, povesteste. Parca-l auzi vorbind, sarind de la una la alta, rizind de aducerile-aminte. Ca si cind l-am mai intilni o data, ca si cind l-am mai putea vedea daca am urca la etajul 3 din blocul de pe Dionisie Lupu colt cu Piata Lahovary…