OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion SIMUT
Augustin Buzura (monografie)
Editura Aula, Colectia „Canon“, Brasov, 2001, 96 p., f.p.

Cu monografia dedicata lui Augustin Buzura, colectia de uz didactic a Editurii Aula face un pas mai departe. Comentariile critice sint la fel de clare, dosarul de receptare isi dovedeste din nou utilitatea si rigoarea, datele bio-bibliografice sint la fel de limpede organizate (si actualizate: in lista de interviuri acordate de romancier cel mai recent e din noiembrie 2001). Intr-un cuvint, prioritatea scolara a Colectiei „Canon“ nu se dezminte.
Pasul inainte nu e, asadar, de ordin formal. Grila pedagogic-utilitara e pastrata cu grija, dar in interiorul ei Ion Simut plaseaza elementele unei aparari literare. In prima parte a monografiei, cea dedicata profilului de autor, criticul oradean da raspunsuri unor reprosuri si contestari ce s-au tot facut auzite in ultimii ani, de cind romancierii saizecisti au devenit subiect de disputa. Pentru Ion Simut, romanele care, de la Marin Preda incoace, se numesc obsedantiste, sint romane ale iesirii din dogma, imposibil de inteles fara necesarele contextualizari istorice. Partizan al punerii in epoca, criticul de la Familia stabileste erorile de interpretare contemporana a acestui tip anume de proza realista: „Unde gresim astazi e ca pretindem prozei (lui Buzura, de exemplu) sa fi spus adevarul ca intr-un raport sau intr-un protest politic s…t. Prozatorul nu a fost un disident ca Paul Goma, in sensul opozitiei fatise care i-ar fi adus inchisoarea, exilul si interdictia totala de a publica. A fost un subversiv; negociind cu cenzura nuantele adevarurilor care pot fi spuse“ (p. 11).

Acest conflict intre nuantele aceluiasi adevar subversiv (si negociat) produce criza in jurul careia se construiesc romanele lui Buzura, de la Absentii (1970) pina la Recviem pentru nebuni si bestii (1999). Din cele sapte romane, monografia brasoveana retine in antologia comentata numai cinci; Orgolii si Drumul Cenusii sint refuzate din cauza „intrigii schematice“ respectiv a „dezechilibrului constructiei epice“ (p. 27). Romancierul Buzura este prezentat ca ignorind voluntar evazionismul, caruia ii neaga orice incisivitate. In locul solutiei livresti „atinsa de morbul devitalizator al intertextualitatii“ (p. 13), prozatorul alege sa construiasca in jurul marilor concepte: adevar, libertate de constiinta, lupta intre individ si istorie. De aici se vor naste crizele, tensiunea morala, eticismul – atitudini pe care Ion Simut le vede melioriste, amintind pe rind de Sartre, de Vargas Llosa, de Rebreanu si de Marin Preda. Formula epica a romanelor lui Buzura imbina inconfortul unei umilinte de „intelectual ultragiat“ (p. 19) cu vastele tablouri realiste ale epocii comunismului. Obsesia esecului, alienarea in fata spiritului agresiv, incercarile firave de respingere a vinovatiei fac din eroii lui Buzura personaje-cheie ale rezistentei individuale. Aproape toti au destine (sau dosare) accidentate politic; lupta continua a romanelor apartine individului (vazut intotdeauna in pragul unui conflict) care vrea sa se reinstituie ca individualitate, ca Institutie – in locul celei imens coercitive. Formula romanesca a acestei continue lupte este aceea a monologului, a confesiunii nedirijate. Buzura isi aduce „oamenii vii“ in situtia de a-si expune ei singuri biografiile, astfel incit romanele sale devin lungi si animate confesiuni. Ele sint fragmentate, invaluite, inlocuite si incurcate cu alte lungi confesiuni, sint false monologuri adresate tuturor, cu un auditoriu mut. Sint confesiuni in care se aud zeci de voci, se fac zeci de descrieri si se intilnesc zeci de biografii. „Omul care zace“, pe care Valeriu Cristea il vedea in Absentii, este omul care vorbeste amar despre propria lui letargie.

Din aceasta formula narativa rezulta, probabil, si reprosul lipsei de „stil artistic“, de care s-ar face vinovat Augustin Buzura. Pentru a inlatura si aceasta din urma umbra, dosarul critic al monografiei include un fragment din cronica de intimpinare a romanului Orgolii, scrisa de Nicolae Manolescu in 1980: „Ca majoritatea ardelenilor, Augustin Buzura este mai degraba un spirit etic decit unul artist. Romanele lui s…t sint lipsite de farmecul pe care il dau stralucirea sau gratuitatea imaginatiei, senzorialitatea bogata, plasticitatea limbii; compenseaza prin gravitate si temeinica aplicatie inventia greoaie, laborioasa, absenta de tisnire ideatica“ (p. 63). Tot pentru compensatie si aparare, Ion Simut selecteaza opinia critica a lui Cornel Ungureanu fata de stilul nouveau roman din Absentii („in spatele frazei neglijente, autorul ascunde un prozator atent la vocile literaturii moderne“ – p. 39). In final, criticul ii schimba romancierului (cu o vorba veche si inteleapta) „porecla in renume“, prin alaturari onorante: „…il putem numi pe Augustin Buzura, cum face Gaëtan Picon cu Sartre, un mare scriitor fara stil“ (p. 22).