OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Denumita Iuno de catre romani, sotia supremului stapinitor al Olimpului, Jupiter (Zeus, la vechii greci), isi trage obirsia din contaminarea cultului unei divinitati feminine de factura prelatina, etrusca, Uni (personaj destul de enigmatic), si cel al zeitei eline Hera, personalitate mult mai complexa si cunoscuta in legendele clasice antice.

Conform traditiei grecesti, Hera era odrasla cuplului de frate si sora, titanii Cronos (Kronus) si Rhea, care au avut sase copii (zeii Hades, Poseidon, Demeter, Hera, Hestia si Zeus, enumerati in ordine arbitrara). De teama sotului, caruia i se prezisese ca va fi detronat din drepturi de catre unul dintre urmasii sai (nenominalizat), motiv ce il determina pe Cronos sa-i inghita, pe rind, pe cinci dintre ei, Rhea se ascunde in insula Creta, unde il naste pe Zeus. Mama iubitoare, pentru a-i salva viata, Rhea ii ofera titanului spre devorare, un bolovan infasat in scutece. Ajuns la maturitate, Zeus il obliga pe criminalul parinte sa-si verse odraslele inghitite, redindu-le lumii pamintene (printre ele se afla si Hera). In urma acestui fapt, alti titani, fratii lui Cronos, sar in ajutorul acestuia si se razboiesc cu zeii timp de 10 ani (asa-numita „titanomahie“). Pina la urma, luptele se sfirsesc cu victoria olimpienilor, iar Zeus devine stapinul Universului (astfel, profetia s-a implinit). In curind, Hera (sora) – crescuta in timpul acestui conflict de catre divinitatile marine Okeanos si Tethys – va deveni a doua consoarta a marelui cirmuitor universal (prima paredra era considerata Metis, mama zeitei Pallas-Athena). Cuplul Zeus-Hera are patru copii (razboinicul Ares, Hephaistos, patronul focului si al faurarilor, vesnic tinara Hebe si Eileithyia, moasa divina). Desi convietuieste timp indelungat cu ilustrul sot, Hera nu va ajunge niciodata la puterea acestuia. Fire extrem de pasionata (dragostea ei pentru divinul partener producea furtuna!), zeita era caracterizata ca fiind o sotie foarte geloasa (aventurile extraconjugale ale lui Zeus au fost nenumarate), artagoasa si violenta, afectata de cele mai marunte lucruri.

Deosebit de razbunatoare, ea le pedepseste crunt pe iubitele lui Zeus (printre care se numara Io, Semele si Kalysto) si pe copiii acestora (eroul Herakles, Hercules la romani, Dionysos-Bacchus, veselul ocrotitor al vitei-de-vie). De asemenea, este cunoscuta legenda Judecatii lui Paris (povestea cu marul discordiei pe care fiul regelui Priam il ofera celei mai frumoase zeite, Afrodita), in urma careia Hera, orbita de furie, contribuie la declansarea razboiului aheiano-troian. Apoi, nu trebuie uitata abominabila fapta a divinitatii de a-i lua vederea vestitului prezicator Tiresias, cu care a avut un diferend de pareri minor. Pe muritori, zeita ii ajuta in putine cazuri (de pilda, pe eroul Achile si pe Menelaos, regele Spartei, in razboiul contra Troiei sau pe argonautii condusi de Iason in expeditia pe care o intreprind in scopul aflarii „linii de aur“ in Colchida, actuala republica caucaziana Georgia.
In religia elina, Hera devine o fidela protectoare a casatoriilor, in general, a femeilor maritate si a caminului conjugal. Totodata, epitetul akraia o desemneaza ca ocrotitoare a inaltimilor, cu resedinta pe virfurile muntilor (in aceasta ipostaza i s-a dedicat un templu in Corint).

Dupa cum am afirmat, romanii au denumit-o Iuno-Iunona (derivatie, probabil, a cuvintului latin invenca – „femeie tinara“), aria atributelor sale largindu-se peste masura. Astfel, paredra divina a lui Iupiter (Zeus, acelasi stapin suprem la elini) se face cunoscuta si adorata ca Iuno Regina, I. Augusta, I. Novella („Luna Noua“, personificarea astrului noptii),
I. Iugalis (aparatoarea casatoriilor fidele), I. Lucina („cea care da lumina zilei“, ocrotitoarea nasterilor, a ciclului menstrual, iar mai tirziu, protectoarea sporului demografic), I. Veridica („Nedezmintita“), I. Sospita („Mintuitoarea“), lista putind continua. Interesant este si epitetul de Juno Moneta („Vestitoarea primejdiilor“), numita asa in amitirea salvarii Romei de invazia galilor, atunci cind galagia gistelor din Capitoliu – pasari favorite ale zeitei – avertizeaza populatia capitalei de atacul iminent al acestor razboinici. Pe de alta parte, monetaria statului roman fiinta intr-un templu al zeitei, cunoscuta in aceasta ipostaza, de unde banul – moneta, in limba latina –, ca notiune generica, se raspindeste, apoi, pe intregul mapamond (deci, termenul corect ar trebui sa fie, in romaneste, „moneta“, nu „moneda“, cum se foloseste!). Sarbatorile dedicate Iunonei se numeau matronalia, iar paunul (Iunonis volucris) reprezenta un alt simbol al ei. In galeria celor 12 zeitati principale ale cultului roman (dii consentes), Iuno ocupa locul al doilea, dupa Jupiter, sotul atotputernic, inaintea Minervei, cea inteleapta, cele trei divinitati din fruntea Olimpului constituind ceea ce se numeste „Triada Capitolina“ (pe colina Capitoliului din Roma exista un templu impunator, inchinat lor, model menit sa asigure, in fiecare oras de seama din provinciile Imperiului, un edificiu similar; din pacate, in Dacia, sapaturile arheologice nu au depistat deocamdata nici un templu capitolin. In antichitatea tirzie, importanta Iunonei se estompeaza, ea devenind doar o personificare a atmosferei.

In arta clasica greco-romana, imaginea zeitei Hera-Iuno a fost influentata de tipul unei celebre statui, opera a remarcabilului sculptor elin al secolului al V-lea i.Hr. Polykleitos, care prezinta personajul sub infatisarea unei tinere cu trasaturi regulate, in tinuta maiestuoasa, dar cu figura grava. Mai sint cunoscute si alte reprezentari figurate grecesti ale divinitatii, pastrate, astazi, prin còpii romane („Hera Barberini“, „Hera Ludovisi“ s.a.).
Dacia traiana se mindreste cu o reusita sculptura a Iunonei, descoperita pe teritoriul ei, una dintre putinele portrete clasice ale zeitei, apartinind acelor timpuri de mult apuse (de pilda, imaginea ei in statuaria, din bronz, lipseste). Este vorba de capul unei sculpturi provenite din importantul centru roman de olarie de la Cristesti (astazi cartier al municipiului Tirgu Mures, numele antic al asezarii fiind, deocamdata, necunoscut). Fragmentul, confectionat din alabastru translucid (in fotografie, in special, pe obrajii personajului se observa citeva striatii mai intunecate, datorate efectelor materialului sub lumina puternica a blitz-ului), are inaltimea de 12,2 cm si este expus in Complexul Muzeal din Tirgu Mures.

Figura Iunonei ofera linii delicate, conform canonului de frumusete elin: ochi mari, larg deschisi, cu sprincene usor curbate, nas drept, obraji bine conturati, gura cu buze carnoase, barbie mica, git zvelt. Coafura este ordonat aranjata, suvitele lungi de par fiind pieptanate cu carare mediana. Pavilioanele urechilor sint acoperite de cite doua bucle masive, torsionate, ce atirna de o parte si de alta a gitului. Alte doua onduleuri bogate sint prinse la ceafa cu o tarnia (panglica), formind un coc. Deasupra fruntii, personajul poarta o diadema semicirculara, bordata.
Admirabilul cap statuar (vadind si in acest caz influenta arhetipului policletian in ceea ce priveste compozitia figurii) este datat in perioada de prosperitate economica si inflorire artistica a Imperiului roman, din asa-numita „epoca antonina“ („antoniniana“) a mijlocului veacului II d.Hr. Statuia reprezinta un produs de import, venit pe meleagurile provinciei Dacia fie o data cu colonistii, care au infiintat centrul de olarie de la Cristesti, fie, ulterior, prin legaturile comerciale intense cu alte teritorii centrale ale Imperiului roman.