OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Farmecul oraşelor cu trecut venerabil provine, în primul rînd, din suprapunerea melodioasă, în contrapunct, a diferitelor straturi istorice, din convieţuirea organică a componentelor sale. Nu cred să existe, din această perspectivă, o mai amplă ilustrare decît Roma. Nicăieri nu am mai avut, ca aici, sentimentul acut că mă aflu între filele unui gigantic atlas istoric şi că pot rătăci în voie într-un răstimp de mai bine de două milenii, avînd mereu la îndemînă capodopere: Panteonul, San Stefano Rotondo, Piazza del Campidoglio, San Pietro şi Vaticanul, San Carlo alle Quattro Fontane, Palazzo Farnese, Fontana di Trevi etc. La Roma, nu acoperirea unui spectru cît mai larg al formelor artistice are relevanţă – între antichitatea elenă şi etruscă expusă la Villa Giulia şi arta contemporană prezentă în Museo Billoti îţi stă la dispoziţie o vastă panoramă de muzee, biserici sau monumente – ci dozajul, modalitatea în care îmbini, asociezi sau selectezi ceea ce vrei să vezi. Mai este posibil, însă, ca o asemenea operaţie combinatorie să vină din afara ta, gata făcută, descoperită in situ.

Aşa cum stă scris în Res Gestae Divi Augusti, Ara Pacis Augustae a fost inaugurat la 30 ianuarie, în anul 9 î. Chr., pentru a celebra întoarcerea victorioasă a lui Augustus din îndepărtatele provincii Galia şi Spania. Ansamblul monumentului – dacă reconstituirea actuală nu se abate prea mult de la realitatea iniţială – cuprinde altarul propriu-zis şi o incintă exterioară. Formula, în acord cu sincretismul epocii, era în mai multe privinţe eclectică: o structură simplă, „italică“, asociată cu o decoraţie elenistă, abundentă; diferite mîini şi viziuni în reliefurile parietale, care evoluează între economie şi profuziune; în sfîrşit, amestecul dintre fabulos (Aeneas, Romulus şi Remus etc.) şi concretul evenimenţial (vestale, o procesiune de victime ale sacrificiului ritual etc.). S-a păstrat mai bine, dar şi mai abundent, decoraţia exterioară a incintei, al cărei program, în sine, este grăitor în privinţa lipsei de omogenitate: registrul inferior înfăţişează o sarabandă de motive vegetale rotite în jurul frunzei de acant, în vreme ce registrul superior, despărţit de un brîu meandrat, temperează prin ritm şi echilibru: figuri clasice, derivate, în parte, din precedentele greceşti de pe Acropole.

Il Museo dell’Ara Pacis a fost inaugurat aproape şapte decenii mai tîrziu, în aprilie 2006. Clădirea, proiectată de Richard Meier, este prima operă de arhitectură amplasată în centrul istoric al Romei după căderea fascismului şi înălţarea monumentului lui Vittorio Emanuelle. Ceea ce observăm de la bun început este subtila relaţie dintre cele două corpuri; unul se prelungeşte în celălalt chiar dacă, în acelaşi timp, contrastează puternic. Astfel, opacităţii altarului clădirea îi răspunde prin transparenţă, iar decoraţiei abundente prin simplitate. Pe de altă parte, concordanţele sînt şi ele evidente: scara din faţa altarului se află şi la intrarea în muzeu, proporţiile sînt apropiate şi, ce pare mai important, sesizăm chiar o identitate structurală: la rîndul lui, Ara Pacis este o construcţie ce închide un obiect – masa altarului – în acelaşi fel în care el este închis de clădirea muzeului. Ar fi mai potrivit, chiar, să spunem că muzeul „îmbracă“ monumentul şi că a fost construit în jurul „patrimoniului“ său. Edificiul, în fine, e un soi de membrană de sticlă dispusă în largi panouri, prin care lumina este filtrată şi învăluie locul într-o atmosferă imponderabilă, de serenitate. Tot prin ea este vizibil oraşul vechi, stratificat asemenea unui palimpsest.

În preajma acestor pietre vechi de mai bine de două milenii ai ocazia să contempli un remarcabil exerciţiu de reconstituire, restaurare şi conservare. Il Museo dell’ Ara Pacis oferă mai mult de atît; ceea ce regizează spectacolul său este tocmai co-prezenţa unor lumi radical diferite.