OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Clădirea deconstructivistă concepută de Daniel Libeskind, devenită între timp un icon al arhitecturii (muzeale), irumpe realmente în spaţiul public, instalîndu-se convulsiv în vecinătatea vechiului muzeu al Berlinului (actualmente anexă administrativă şi spaţiu al expoziţiilor temporare). Mai întîi îţi apare, în exterioritatea ei, silueta frîntă, de animal gigantic în agonie; în preajmă, însă, dar mai ales înăuntru, spectacolul terifiant se amplifică: totul, pînă la ultimul detaliu – învelişul metalic, mişcarea agresivă, liniile tăioase, raportul dintre lumină, obscuritate şi întuneric –, te include într-o (auto)reprezentare a violenţei ultime. Merită, de altminteri, să luăm în considerare componenta autoreferenţială, ca posibil determinantă, întrucît autorul acestui univers despre care se poate afirma că este o arhitecturare a ororii, evreu polonez născut imediat după război, şi-a pierdut aproape întreaga familie în infernul Holocaustului.

Acestei mişcări pe orizontala geografiei (exterioară, la nivelul volumetriei) îi corespunde, în interior, una pe verticala cronologiei. Aici, mai cu seamă, atinge Daniel Libeskind o limită a simbolismului şi potenţării emotivităţii: parcursul începe printr-o coborîre (un fel de descensus ad infernos), continuă prin ascensiunea într-o casă a scării angoasantă, străpunsă aleatoriu de grinzi, pentru a se încheia cu o altă descindere, sinuoasă, coincidentă cu însăşi expunerea permanentă şi cu traseul frînt al clădirii, dar într-o logică răsturnată – o urcare în timp (din secolul al X-lea pînă după ultima conflagraţie mondială) prin coborîre, o „anastază“. Semnificativă, de asemenea, este locaţia din care întregul parcurs începe – edificiul vechi al fostului muzeu al Berlinului, care, prin aspectul său cuminte, Biedermeier, evocă lumea rînduită de dinaintea ultimului război; de acea lume te desprinzi pentru a pătrunde în destructurarea (arhitecturată) a spaţiului muzeal conceput de Libeskind.

Aici, expunerea permanentă îşi ritmează traseul zigzagat-descendent, pe de-o parte, printr-o gamă largă de piese, de la facsmile sau diverse instrumente (ştiinţifice, muzicale, de uz cotidian etc.) la tablouri, fotografii, machete, piese vestimentare etc. şi, pe de altă parte, printr-o tematică exhaustivă: universul medieval şi renascentist, viaţa urbană a modernităţii clasice, iluminismul iradiat de rabinul Moses Mendhelssohn, confruntarea între tradiţie şi schimbare, sionismul şi colapsul emancipării, naţional-socialismul sau epoca postbelică.

Dincolo de documentarea unei culturi străvechi, mai este sesizabilă o miză majoră, ţinînd în particular de modernitatea recentă: de a reconstitui comuniunea, în interiorul societăţii germane şi cu toate similarităţile şi deosebirile traiului cotidian, dintre colectivitatea evreiască şi ceilalţi. Acea concordie definitiv şi brutal desfiinţată în 1933.