OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa cum se înfăţişează astăzi, Centrale Montemartini ridică o serie de probleme însemnate. În primul rînd, reconversia unui amplasament mort, ineficient, cu întreaga suită de neajunsuri specifice legate de dispunere, iluminare, conservare etc., dar şi cu beneficiul spaţiului neconvenţional, atipic, chiar interesant. Urmează, apoi, convieţuirea dintre antic şi modern, generînd o summa de opoziţii secundare: artă şi tehnologie, umanitate înaltă şi dezumanizare, cultură şi industrie, emoţie estetică şi rutină mecanică etc. O a treia temă vizează specificitatea locului; ar fi vorba, cu alte cuvinte, de estetizarea obiectului/ambientului industrial, ca revers al esteticului industrializat (experimentul Bauhaus, între altele). În fine, este de luat în considerare şi semnificaţia cuplării între patrimoniul (şi tutela) primului muzeu roman (fondat de Sixt IV în 1471) şi spaţiul primei hidrocentrale din Roma – aşadar, o ipostaziere a începuturilor.

Este vorba aici, în definitiv, de întîlnirea dintre două regimuri ale arheologicului; componenţa mecanică – maşini, cazane, ţevi, motoare, robineţi etc. – a fost restaurată cu grijă, iar zidăria ce delimitează halele reparată spectaculos. În acest decor au fost inserate apoi statui, mozaicuri sau fragmente arhitectonice provenind, fără excepţie, din Antichitatea clasic-imperială. Devine centrală, astfel, în discursul muzeologic, juxtapunerea între fragilitatea la scară umană (mai toate exponatele se prezintă lacunar) şi tenacitatea grandioasă a maşinii (evident, nici un şurub nu lipseşte din lăcaşul său). Sînt afrontate frumuseţea ideală (în sens winckelmannian) şi mecanizarea, cu directele ei consecinţe – dezumanizare, poluare, alienare etc. Într-o altă zonă a creaţiei artistice, nu altceva tratează filmul Modern Times, din 1936, decît lupta pe care o duce omul (Charles Chaplin) împotriva maşinii.

Confruntarea dintre tehnologie şi arta clasică tematizează, în acelaşi timp, şi ireversibila mutaţie a valorilor; arta antică, expresia comuniunii intime între cultură şi natură, între efemeritate şi eternitate, între pasiunile umane şi neclintirea olimpiană – pe scurt, o artă pe cît de elevată, pe atît de inactuală –, nu pare a-şi găsi locul în decorul străin, dar actual, al industriei. În final, aşa cum clamează o încercată specialistă în muzeologie, precum Alessandra Mottola Molfini (în cartea L’ etica dei musei, Torino, 2004), această vecinătate încordată poate conduce la triumful fundalului asupra conţinutului.