Între efemerele
momente de încîntare ale biografiei mele, socotesc şi vizitarea Muzeului Regal
de Arte Frumoase din Anvers. În asamblajul arborescent al memoriei acelei zile,
parcurgerea sălilor înţesate cu tablouri convieţuieşte cu panorama asupra
fluviului Escaut, cu popasul în anumite locuri sau, pur şi simplu, cu fragmente
ale „deplierii“ oraşului – detalii arhitectonice, perspective, străzi, pieţe.
Însăşi întîlnirea cu muzeul – la capătul unui drum străbătut sub spectrul
întîrzierii – are, acum, aura unui mic eveniment: rememorez prezenţa urbană
masivă, lărgimea spaţiului către care se deschidea sau silueta ieşită din
scară.
Clădirea –
olimpiană, titanică în raport cu proporţiile burgurilor flamande – a fost
construită între anii 1884 şi 1890, odată cu restructurarea întregii zone
meridionale a oraşului. Ea este rodul colaborării a doi arhitecţi: Jan Jacob
Winders (mai ales ornamentaţia exterioară) şi Frans Van Dijck (compartimentarea
interioară). În deplin consens cu epoca, construcţia este
eclectic-clasicizantă; faţada principală, spre exemplu, înfăţişează o colonadă
corintiană gigantică, cariatide şi amfore, etajări de cornişe şi pilaştri,
medalioane în relief şi atelaje înaripate cu vagi reminiscenţe platonice.
Spectaculoasă este, însă, amenajarea pieţei; pe lîngă statuile relativ
conformiste, deşi noi, a fost montată (între 1997 şi2006) o uriaşă lucrare a Cristinei Iglesias –
„fîntîna adîncă“, un bazin cu anumite striaţii, menit a reflecta, odată umplut,
arhitectura faţadei.
Nu ne surprinde
faptul că, din fondul administrat de comunitatea flamandă, muzeul din Anvers
este cel mai mare, cu un patrimoniu de 13.000 de obiecte de artă. Miezul
acestei vaste colecţii îşi trage originile în secolul al XV-lea, în moştenirea
lăsată de ghilda Sfîntului Luca. Cronologia ei include desfiinţarea breslei, în
1773, şi strămutarea lucrărilor la Academia de Arte Frumoase, o sumă de
achiziţii şi de donaţii – între care cea din 1841 făcută de cavalerul Florent
van Ertborn – şi, în sfîrşit, ridicarea la rangul de instituţie regală, în
1927.
Cronica
întîlnirii mele programate cu acest muzeu stă sub semnul unei profunde
subiectivităţi a gustului. Văzusem deja Altarul mielului mistic din Gand şi
muzeul Groeningen din Bruges; colecţia de la Anvers era un fragment necesar în
constituirea panopticului picturii vechi din Ţările de Jos. Cu rare excepţii –
o pînză timpurie de Tiţian, o Crucificare de Antonello da Messina, un panou de
Jean Fouquet sau cîteva icoane de Simone Martini – materia desfăşurată în
spaţiile clădirii din Leopold De Waelplaats este, în mare parte, alcătuită din
(capod)operele pictorilor neerlandezi şi flamanzi din secolele XVI-XVII.
Există, e adevărat, şi o generoasă zonă a picturii moderne, cu nume sonore
precum Amedeo Modigliani, James Ensor, Paul Delvaux, René Magritte sau Pierre
Alechinsky, dar şi cu o sumedenie de artişti belgieni din ultimele două secole,
foarte interesanţi, deşi mai puţin cunoscuţi. Am trecut cu un amestec de
devoţiune şi de curiozitate prin faţa lucrărilor lor.
Amintirea unei
intense plăceri estetice o asociez însă cu piesele vechi. Aveam ocazia să văd,
în sfîrşit de aproape, imagini emblematice ale istoriei artei apusene, precum
Sfînta Barbara de Jan Van Eyck, Sfîntul Luca al lui Maerten de Vos sau
Răstignirea lucrată de Rogier van der Weyden. Descopeream, mai ales, picturi
neştiute de maeştri cunoscuţi – Hans Memling, Quentin Metsys, Lucas Cranch,
Frans Floris sau Adriaen Brouwer. Am rezonat, apoi, la uriaşele tablouri ale
lui Rubens, a căror energie cromatică nu ţi-o poţi reprezenta deplin din
lecturi şi din reproduceri. În fine, am descoperit încîntat piese ce aveau
legătură cu patrimoniul de artă neerlandeză al muzeului din Bucureşti: un vas
cu flori, de Jan Breughel cel Bătrîn sau anotimpurile lui Pieter cel Bătrîn,
pictate însă de altcineva şi încastrate, unul lîngă altul, în aceeaşi
ramă.
Mai există o
secvenţă memorabilă în cronica acelei întîlniri: o parte din laborioasele
operaţii de restaurare se derula în chiar spaţiul galeriei, în spatele unor
panouri transparente. Aveam, astfel, prilejul rar – ceva similar am văzut şi la
Muzeul Capitolin din Roma – de a asista la recuperarea unor artefacte pe care,
de regulă, le receptăm în (cvasi)integralitatea lor.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters