Am descoperit cu încîntare
Muzeul de Arte Frumoase din Reims. Departe de a fi un marginal
aşezămînt de provincie, acesta adăposteşte veritabile
comori, fiind el însuşi amplasat într-un cadru
monumental cu îndelungă istorie. Mai precis, instituţia de
azi se află în locul vechii abaţii Saint-Denis, întemeiată
în 1067 şi radical transformată în 1730. De fapt, doar
jumătate din stabilimentul actual – unic exemplu local de
decoraţie sculptată rocaille – datează din acea epocă. Din
vechea mănăstire, furiei iconoclaste burgheze din 1791 i-a
supravieţuit doar palatul abaţial. Clădirea a cunoscut prefaceri
majore la începutul secolului al XIX-lea, o întreagă
aripă fiind construită pe latura nordică a curţii. În
sfîrşit, în 1913, preşedintele Franţei, Raymond
Poincaré, oficiază actul de inaugurare a muzeului. Astăzi,
la aproape un secol distanţă, te întîmpină o clădire
austeră, ritmată însă de culorile vii cu care au fost
acoperite, în curtea interioară, golurile zidite ale unor
foste ferestre. Să intrăm. Încă din prima sală ţi se oferă
întîlnirea cu una dintre „piesele de rezistenţă“
ale patrimoniului: un ansamblu unic de 13 portrete lucrate de Lucas
Cranach cel Bătrîn şi fiul său, reprezentînd figuri de
la Curtea de Pomerania şi de Saxa din epoca Reformei. Mai departe,
în cea de-a doua încăpere, se iveşte colecţia de vechi
maeştri francezi, flamanzi şi olandezi. Afli aici cîteva
dintre numele mai des invocate de manualele despre pictura barocă,
precum Simon Vouet, fraţii Le Nain, Charles Le Brun ori Philippe de
Champaigne. Sau, pentru Ţările de Jos, David Teniers, Pieter Van
Mol, Jordaens şi De Clerk. Trecînd în revistă pereţii
acestei săli, capeţi satisfacţia unei bune aşezări în
problematica, dar şi în speciile picturii din secolul al
XVII-lea. Te ajută decorul, de un roşu cald alternînd cu alb,
şi panotarea labirintică.
Următoarea încăpere expune o
sumă de piese de secol XVIII. Ambianţa se schimbă, devine mai
lejeră, pastelată. De-a lungul pereţilor gălbui sau de un verde
opalin sînt înşirate piese de mobilier de diverse
stiluri şi şcoli, cu funcţiunile cele mai fantaste. Bine acordate
cu frivolitatea de budoar a Vechiului Regim, în această
secvenţă a muzeului, sînt tablourile lui Luca Carlevaris sau
Francesco Guardi, dar mai ales cele ieşite de sub penelul lui
Fragonard şi Boucher. Nu ai cum rata, de pildă, odalisca cu
gracilitate de porţelan chinezesc răsturnată pe un divan albastru,
cunoscută în cîteva versiuni şi ridicată la rangul de
emblemă a rococoului, tot astfel cum nu poţi omite o altă imagine
memorabilă: Marat asasinat, una dintre cele cîteva replici de
atelier după capodopera lui Jacques-Louis David.
Aripa cu care se încheie
parcursul muzeal este rezervată stadiilor modernităţii franceze.
Aici se găseşte, spre exemplu, o serie de 27 de tablouri de Corot,
cea mai importantă, de altfel, după rezerva de la Luvru. Bine
reprezentată este şi Şcoala de la Barbizon – cu Millet,
Rousseau, Troyon sau Dupré –, dar şi impresionismul, cu
pînze de Boudin, Monet, Sisley, Pissaro, sau fovismul lui
Matisse, Dufy, Marquet.
Muzeul de Arte Frumoase din Reims nu
are, desigur, amploarea şi renumele marilor colecţii pariziene.
Are, în schimb, piese valoroase şi mai ales o îngrijită
reprezentare. La capătul parcursului, chiar dacă nu exhaustiv –
pictura italiană, de exemplu, este aproape inexistentă –,
părăseşti locul cel puţin cu certitudinea că o instituţie de
provincie îşi poate suplini minoratul cultural prin calitatea
discursului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters