OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se prea poate ca o atare impresie să fie întărită de aparenta împietrire în stadiul rinascimental al evoluţiei urbane; într-un „astăzi“ globalizant, poate mai mult ca oricînd, Urbino pare un organism muzeificat, opac, întors către propria interioritate. Paradoxal, oraşul întreg devine un muzeu ce valorifică gloria seniorilor de Montefeltro (Federico şi Guidobaldo), dar şi a incontestabilei vedete locale, Rafael Sanzio. Ca într-o analogie renascentistă între micro- şi macrocosmos, identitatea oraşului este reflectată de cele două nuclee muzeale: Casa Memorială a faimosului pictor şi Palatul Ducal. Cea dintîi, un veritabil spectacol arhitectonic, în ciuda dimensiunilor reduse, are totuşi un aer vag fetişizant; după ce treci în revistă „încăperea în care Rafael a văzut lumina zilei“, „bancul de lucru pe care pisa culorile pentru tatăl său“ şi alte „obiective“ similare, după ce parcurgi cu privirea şirul inegal de còpii ale celor mai cunoscute tablouri, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să te îndrepţi către vechea reşedinţă a ducilor de Montefeltro.

 

Actualmente, aici se află „Galleria Nazionale delle Marche“, una dintre colecţiile notabile de artă italiană. Acest patrimoniu, semnificativ mai curînd prin calitatea unora dintre exponate decît prin abundenţă, nu reflectă evoluţia locală. Dimpotrivă. În a patra decadă a secolului al XVII-lea, după moartea lui Francesco Maria II della Rovere, ducatul Urbino a fost asimilat de statul pontifical, iar palatul, spoliat aproape în întregime. Ca un detaliu interesant, merită să amintim că o parte dintre obiectele dislocate din contextul iniţial au ajuns în posesia familiei Medici. Astfel se explică, spre exemplu, prezenţa în ilustra Galleria degli Uffizi a dublului portret (Federico da Montefeltro şi Battista Sforza) pictat de Piero della Francesca. Să mai adăugăm, rezumînd istoria acestei instituţii, că prima intervenţie semnificativă a fost transferarea, în 1756, a colecţiei de inscripţii antice aparţinînd cardinalului Giovanni Francesco Stoppani şi înfiinţarea aşa-numitul Museo di Antiche Lapidi; ar urma, apoi, statutul de monument naţional, decretat după unificarea Italiei; în fine, din 1883 şi pînă în 1912, vechiul palat a devenit sediul unei Galleria dell’Instituto d’Arte, preschimbată în titulatura actuală.

 

În şirul operelor de artă expuse în sălile Palatului Ducal – tablouri pictate de Melozzo da Forli, Paolo Ucello, Rafael sau Tiţian – strălucesc mai cu seamă cele legate de climatul intelectual-artistic de curte din a doua jumătate a Quattrocento-ului: Biciuirea lui Christos de Piero della Francesca şi Veduta ideală atribuită cîndva lui Francesco di Giorgio Martini, arhitectul-teoretician care a condus, de altminteri, pentru o vreme, şantierul palatului. Prima dintre ele, o piesă excepţională prin încifrarea simbolică, socotită de André Chastel drept o „conjuncţie misterioasă între matematică şi pictură“, se pare că ar fi un cadou diplomatic trimis lui Federico da Montefeltro cu scopul mobilizării unei cruciade antiotomane. Cea de a doua piesă, „teoretizînd în act“ cetatea ideală, reverberează concentrarea intelectuală al cărei recipient a fost Urbino. Nu lipsit de însemnătate este amănuntul că aici şi-a redactat acelaşi Piero della Francesca Tratatul despre perspectivă şi că tot pe aici au adăstat umaniştii Leon Battista Alberti şi Luca Pacioli.

 

Palatul Ducal ilustrează convingător cele două ipostaze ale ducelui Federico da Montefeltro: pe de o parte, om al armelor (uneori, cu intervenţii tulburi, precum amestecul în conjuraţia din 1478 a familiei Pazzi la Florenţa) şi, pe de altă parte, protector al Literelor, posedînd una dintre cele mai frumoase biblioteci din Italia. Locul central în această demonstraţie a spiritului elevat îl deţine, fără îndoială, faimosul studiolo intarsiat – loc de retragere şi reprezentare, sinteză a ambiţiilor morale şi intelectuale ale comanditarului. Acest spaţiu restrîns, de aproximativ 10 m2, decorat cu 28 de portrete de filozofi, teologi şi jurişti, antici şi contemporani (jumătate din numărul acestora se află la Luvru), dar şi cu panouri de marchetărie reprezentînd instrumente muzicale şi ştiinţifice, devize, arme şi diverse personificări, a prilejuit nenumărate interpretări, printre care cea a lui Daniel Arasse („Frédéric dans son cabinet: le studiolo d’Urbino“, studiu publicat în volumul Le sujet dans le tableau) este mai cu seamă seducătoare. Pe scurt, ar fi vorba de „reprezentarea unui loc de meditaţie“, ce instituie o filiaţie ilustră (comanditarul este inclus în „familia“ umaniştilor), intrînd în jocul de corespondenţe al unei concepţii teologico-politice moştenitoare, la rîndul ei, a simbolismului imperial antic.