A ţine o carte veche în mînă,
adulmecînd aroma istoriei sale ori ascultînd foşnetul
paginilor îmbătrînite, examinînd legătura sau
incrustaţiile cotorului, reprezintă pentru mine o tainică
delectare. În acest cadru referenţial – intelectual,
olfactiv, estetic – al raportului cu obiectul material (volumul
propriu-zis), dar şi cu substanţa acestuia (textul şi aura lui
istorică) am plasat vizitarea Muzeului Hîrtiei
(Schweizerisches Museum für Papier, Schrift und Druck) din
Basel.
Întîlnirea cu acest
stabiliment a fost pentru mine pe cît de neprevăzută, pe atît
de bogată. Locul însuşi este un „depozit“ al istoriei: o
moară de cereale medievală, construită pe malul Rinului pentru
mînăstirea Klingental şi transformată, în 1453, de un
anume Antonious Galician, în moară de hîrtie.
Trebuie să
adaug că nu mai puţin de douăsprezece conversii similare din acea
epocă au transformat oraşul Basel, mai ales pentru secolele
XVI-XVII, în cel mai însemnat producător de hîrtie
din Elveţia. Deloc întîmplător, de altfel, este
statutul de centru al editării şi imprimării, nenumărate texte
majore ale culturii europene fiind aici publicate – spre exemplu,
traducerea în latină a Vechiului Testament întreprinsă
de Erasmus din Rotterdam, în 1526, sau De Humani Corporis
Fabrica de Andrea Vesalius, în 1543. Cît priveşte moara
galiciană, acum „muzeificată“, ea nu şi-a întrerupt
producţia pînă în 1924. La acea dată, ce-i drept, se
fabrica hîrtia necesară unei manufacturi de tutun; între
1778 şi 1850 însă, interval în care a fost construit
imobilul actual, moara de hîrtie aparţinea editorului şi
librarului Johann Christof Im Hof-Burckhardt.
Muzeul Hîrtiei din Basel deţine,
din perspectiva patrimoniului şi a discursului, o configuraţie
unică. Cel puţin trei paliere sînt detectabile: obiectele în
sine (coli de texturi şi cu filigrane felurite, maşini de scris,
mostre de text sau recipiente cu pigmenţi), planşele didactice
(privitoare mai ales la procesualitatea fabricării hîrtiei,
dar şi la tehnica legării volumelor) şi, în sfîrşit,
dimensiunea participativă. Însăşi „stratificarea“
materialului prezentat este elocventă: începi cu cele mai
rudimentare instrumente, atestate în Nepal în primul
secol d. Hr., continui cu o veritabilă reprezentaţie (şi
desfăşurare) a fabricării hîrtiei, intri apoi în
universul mirabil al tehnicilor şi al ornamenticii scrierii, pentru
a ajunge, în final, pe teritoriul tiparului industrializat.
Din panoplia exponatelor mi-au rămas
întipărite în memorie mai ales mostrele de text
(majoritatea facsimile): o cărţulie cu caractere chinezeşti în
compania unei pensule de caligrafie, un fragment litic cu litere
latine săpate, un rotulus măcinat de ani, o miniatură medievală
sau un volum cu o elegantă scriere arabă. De o frumuseţe alchimică
erau microinstalaţiile cu instrumente de scris, scoici-călimări,
fragmente minerale de lazurit, cinabru şi malachit sau organice, de
lemn roşu sau gumă arabică. Unei săli amenajate în chip de
scriptoriu medieval, cu un pupitru aşezat în dreptul unei
ferestre cu oculi, îi urma o încăpere respirînd un
aer de secol XVIII, cu tomuri grele învelite în piele,
sfeşnice şi pene de scris – copia aievea a unui tablou de
Giuseppe Maria Crespi. În fine, la nivelul următor, aflai o
amplă colecţie de maşini de scris de toate formele şi
dimensiunile posibile, pentru a te preumbla, la ultimul etaj, printre
utilajele grele ale tipografiei moderne.
Ceea ce emană acest complex arbore
genealogic al culturii scrise este tocmai „memoria vegetală“
invocată de rafinatul bibliofil Umberto Eco. Tocmai de aceea,
secvenţa cea mai spectaculoasă (şi importantă) a parcurgerii
acestui muzeu este chiar participarea, înţeleasă în
ultimă instanţă ca reinstanţiere, rememorare a unui ritual deja
fixat. Eşti realmente invitat să treci, experimentînd, prin
toate ipostazele culturii scrise: confecţionarea unei coli din
materialul jilav adunat pe o sită specială, caligrafierea cu pana
sau tocul, aplicarea sigiliului pe ceara fierbinte, imprimarea unei
plăci gravate sau culegerea literelor şi alcătuirea unui fragment
de tipărit. Astfel absorbit în circuitul muzeului, ai
sentimentul că eşti extras, fie şi pentru cîteva zeci de
minute, din malaxorul cotidianităţii tale. Ţi se oferă, în
schimb, un fragment de eternitate, un refugiu în calea
virtualizării (şi relativizării) lucrurilor.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters