MUZEELE LUMII. Excelenţa actului cultural (I)

(Oskar Reinhart am Stadtgarten)

Autor: Cosmin UNGUREANU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Oraşul Winterthur (anticul Vitodurum) din cantonul Zürich, cu o istorie mai curînd estompată, a cunoscut o vivace metamorfoză în secolul al XIX-lea, datorată comerţului şi fabricării textilelor. Pe fundamentul înfloririi economice, buna reputaţie culturală a fost construită de colecţionari de artă, simpli amatori sau filantropi. Numele Reinhart ilustrează strălucit toate cele trei categorii.

Theodor Reinhart, figura patriarhală a familiei, desfăşura, în conturul firmei Gebrüder Volkart, o protectoare simpatie pentru artişti în plină ascensiune, între care se numărau Ferdinand Hodler, Karl Hofer sau Herman Haller. La rîndul său, fiul cel mare, Georg, s-a angajat în alcătuirea unei colecţii de artă orientală, în vreme ce fratele său, poetul Hans Reinhart, s-a devotat promovării literaturii şi teatrului în urbea natală. Din această casă cu gusturi alese, prestigiul cel mai sonor i-a revenit însă mezinului.

De personalitatea lui Oskar Reinhart (1885-1965) se leagă una dintre cele mai solide colecţii private din Europa, instalată în două locaţii din Winterthur: un sobru palat central cu aspect italienizant (aici este amplasată arta elveţiană, germană şi austriacă) şi o villa rustica de la periferie (pentru restul colecţiei). În 1924, după o perioadă în care atenţia acordată firmei familiale s-a împletit cu prospecţiunile în muzee, anticariate şi case de licitaţii, ilustrul amator s-a retras din afaceri pentru a se consacra definitiv şi total obiectelor de artă. Prima consecinţă a acestui entuziasm radical a fost creşterea organică, într-un ritm impresionant, în aparenţă în afara criteriilor stricte, a recoltei de opere de artă. Intenţia de a pune la dispoziţia municipalităţii o parte din comorile adunate s-a înfiripat curînd, deja în al patrulea deceniu al secolului trecut, punerea în act datînd însă din ianuarie 1951.

Muzeul Oskar Reinhart am Stadtgarten, inaugurat atunci într-un imobil (Alte Gymnasium) de pe strada principală, înfăţişează publicului un corpus de mai bine de 600 de lucrări de pictură şi sculptură (pe lîngă cele aproape 7.000 de desene, acuarele şi stampe) din Elveţia, Germania şi Austria secolelor XVIII-XX. Performanţa atinsă este remarcabilă: pe de o parte, asamblarea celei mai ample colecţii de pictură germană din afara Germaniei, pe de altă parte, recuperarea unor artişti elveţieni pîndiţi de uitare – spre exemplu, Caspar Wolf (un fel de Caspar David Friedrich avant la lettre), François Ferrière, Friedrich Simon sau Frédéric Dufaux.

Dispoziţia interioară pare în contrast cu înfăţişarea nobilă a palatului; pe dinafară, ochiul alunecă peste cadenţa ferestrelor cu frontoane, pe statuile drapate sau peste loggia pe care sînt aşezate, în sfîrşit, de-a lungul bosajului de la parter sau al cornişei. În chip discret, clădirea de pe Stadthausstrasse combină o dalbă siluetă palladiană cu rectangularitatea unui palazzo florentin. Interiorul este, în schimb, un cuminte univers burghez, cu odăi mici, mobilate convenţional. Mariajul dintre ambianţă şi suita de imagini este însă armonios, întrucît opţiunile estetice ale colecţionarului erau mai degrabă conformiste. Cea mai satisfăcătoare reprezentare o au romanticii şi realiştii. Max Liebermann şi Max Slevogt trasează limita gustului lui Oskar Reinhart, din economia căruia lipsesc în mod inexplicabil Lovis Corinth (unul dintre cei mai însemnaţi exponenţi ai secesionismului münchenez) şi Oskar Kokoschka (absenţa expresionismului în general este evidentă). O altă particularitate este golul lăsat, într-un ansamblu totuşi generos cu romantismul german, de gruparea Nazarenilor. Compensatorie este, în schimb, prezenţa lui Philipp Otto Runge (două lucrări scenografic-decorative), dar mai ales a lui Caspar David Friedrich; aici se află, între altele, faimosul peisaj cu stîncile de cretă de la Rüngen. Consistent ilustrată este apoi opera halucinantă a lui Johann Heinrich Füssli, dar mai ales cea a lui Ferdinand Hodler, cu o predilecţie evidentă pentru etapa incipientă, realistă.

În multe cazuri, de fapt, colecţionarul manifesta interes pentru o anume dimensiune sau etapă a operei unui artist – lucrări timpurii sau schiţe, realizări atipice sau rare. O decisivă influenţă asupra acestui personaj, care s-a ţinut totuşi departe de lumea criticilor şi istoricilor artei, a exercitat-o Julius Meier-Graefe, autorul obscur al cărţii publicate în 1904 sub titlul Entwicklungsgeschichte der modernen Kunst, volum transformat într-o veritabilă călăuză. Însăşi reprezentarea lui Oskar Reinhart despre metabolismul colecţionării, departe de a se încadra într-un program, se apropie de materializarea unui muzeu imaginar. Pentru aceasta era capabil să aştepte răbdător, decenii chiar, achiziţionarea pieselor rîvnite.

Recomanda articolul prin: