Cale de cel mult jumătate de ceas din
centrul oraşului Winterthur, la liziera pădurii, se află vila „am
Römerholz“, stăpînă peste o indimenticabilă
privelişte. Ridicată în 1915 de către arhitectul Maurice
Turrettini, potrivit gustului unui bogat industriaş local, Jakob
Heinrich Ziegler-Sulzer, construcţia combină accentul istorist cu
exigenţe de ultimă oră, într-o generală siluetă rustică.
Nu ai crede, la prima vedere, că acolo se află o splendidă
colecţie de artă, aşa cum descoperi intrînd.
Casa a fost cumpărată de Oskar
Reinhart în 1924, anul în care se retrăgea din afacerile
de familie spre a se dărui colecţiei de artă. O însemnare în
jurnalul acelei epoci aproximează patosul evenimentului: „nu pot
descrie sentimentul de armonie care mă copleşeşte de cînd am
luat marea decizie şi privesc limpede către viitor. Arareori m-am
simţit aşa însufleţit“. Abia înstăpînit pe
noua proprietate, cerea arhitectului ei să o extindă, pentru a
putea îndeplini func-ţia de locuinţă-muzeu. Aici se va afla,
vreme de patru decenii, „laboratorul“ rafinatului amator
Reinhart, şi tot aici a şi rămas cea mai spectaculoasă parte a
colecţiei: gestului fondator din 1951 (Muzeul „Oskar Reinhart am
Stadtgarten“) i-a urmat donaţia vilei, laolaltă cu multele sale
comori, în 1958. În sfîrşit, după ultime
modificări cerute de rigorile muzeologiei, în 1970, la cinci
ani de la moartea ctitorului său, Muzeul „Oskar Reinhart am
Römerholz“ intra în circuitul amatorilor de artă.
În contrast cu programul unitar
al instituţiei din centrul oraşului – pictură germană,
austriacă şi elveţiană din secolele XVIII-XX –, ansamblul
pieselor din casa colecţionarului pare să sufere de o anume
dezordine. El se structurează, de fapt, după un tipar al
pluralităţii armonioase: pictura franceză de secol XIX
convieţuieşte cu vechii maeştri europeni, dar şi cu exemple
răzleţe (dar minunate) de pictură, orfevrărie, anluminură sau
broderie medievală. De departe, cea mai consistentă – în
ordinea calităţii – este recolta de tablouri impresioniste şi
postimpresioniste. Afli aici, în cele două încăperi
adiacente salonului central, numeroase lucrări de Manet, Renoir,
Monet, Cézanne şi Van Gogh. O parte dintre ele sînt
capodopere de mult intrate în jargonul istoricilor de artă –
o anume natură moartă, imagini incandescente ale azilului din Arles
sau portretul lui Victor Choquet; altele sînt, pur şi simplu,
memorabile ca prezenţă, istorie sau prin forţa lor asociativă.
Îmi amintesc, de pildă, de un melancolic tablou de Picasso
(Portretul lui Mateu Fernández de Soto, 1901), din „perioada
albastră“, inserat aproape mimetic între lucrările lui
Cézanne; sau de o natură moartă a acestuia din urmă, doar
cu zona centrală rezolvată pictural şi abandonată pe grundul alb
al pînzei; sau de un tablou de Manet, îndrăzneţ,
dezechilibrat (Au café, 1878), despre care citeai apoi în
catalog că era, de fapt, un fragment decupat dintr-o mai amplă
lucrare.
Imaginea despre secolul al XIX-lea
francez este completată de alte cîteva nume sonore: Ingres,
Delacroix, Géricault, Courbet, Corot, Daumier. Sau de altele,
ceva mai timpurii: Jacques-Louis David, Fragonard, Chardin şi
Poussin. Din această prefirare de figuri celebre şi epoci artistice
bine determinate putem extrage cîteva rapide concluzii:
ataşamentul pentru marea tradiţie europeană (dar şi reticenţa în
faţa noului, a valorii încă incerte, contemporane), selecţia
riguroasă (puţini artişti, lucrări numeroase), în sfîrşit,
interesul pentru marile personaje, în defavoarea contextului.
Mai cu seamă acestei din urmă
habitudini pare să i se supună cealaltă jumătate tematică a
colecţiei: vechii maeştri. Inevitabilul prezenţei sumare este
compensat de calitatea formidabilă; am descoperit, spre exemplu,
Portretul lui Johannes Cuspinian pictat de Lucas Cranach cel Bătrîn,
dar şi unul dintre cele cîteva portrete de cardinal lăsate de
El Greco. Din nou, nume mari: Hans Holbein, Pieter Breughel cel
Bătrîn (o Adorare a Magilor), Francesco Guardi, Jacopo
Tintoretto, Rembrandt sau Goya – cel mai adesea, cîte o
singură lucrare, însă excelent pusă în valoare.
Instituţia lăsată de Oskar Reinhart
la marginea pădurii din Winterthur îşi debordează conturul
spaţial. Periodic sînt organizate aici expoziţii temporare cu
piese din propriul patrimoniu. La prima vizită am avut ocazia,
astfel, să asist la un dialog înscenat cu ingeniozitate –
Daumier şi Fragonard –, plonjînd, la ultima incursiune, în
spaţiul romantic al lui Delacroix. Această expoziţie a fost, de
altfel, ultima care a avut loc înaintea închiderii
temporare a muzeului pentru lucrări de modernizare (decembrie
2008-iunie 2010).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters