Autor: 
Categoria: 
Palazzo Altemps, una din cele patru instituţii reunite sub titulatura „Museo Nazionale Romano“ (alături de Palazzo Massimo alle Terme, Crypta Balbi şi Terme di Diocleziano), depăşeşte marginile unui genuin spectacol muzeal. Patrimoniul său cuprinde sculptură antică, fără a fi covîrşitor nici prin abundenţă şi nici prin capodopere. La reţeta locului contribuie într-o măsură decisivă, în schimb, decorul, asocierea aparent arbitrară dintre exponate şi amplasament, chiar aspectul restaurării. În acest caz, semnificativă este finalitatea vizată din 1982, an în care edificiul a devenit proprietate publică: de a recrea ambianţa unei colecţii private din epoca marilor descoperiri arheologice.
La acea vreme, încă se mai aflau aici cele 120 de sculpturi greceşti şi romane adunate de cardinal, răsfirate în curtea interioară, în spaţiile deschise de la etaj sau prin feluritele încăperi. Din acel ansamblu au mai rămas doar 15 piese, mărturie a vremurilor vitrege şi a căilor variate prin care o colecţie poate fi spoliată. Tot în acea epocă de Cinquecento crepuscular, albul virginal al marmurilor antice se profila pe cadrul pictat „alla grotesca“ – loggia de la primul etaj – sau cu peisaje, cum este cazul „Sălii falselor perspective“. Această încăpere, poate cea mai frumoasă din palat, decorată între 1584 şi 1590 cu peisaje desfăşurate în spatele unor coloane redate iluzionistic, rămîne umbrită de tragedia pictorului Lattanzio Bonastri da Lucignano (elev al lui El Greco), care şi-a găsit sfîrşitul căzînd de pe schelă.
Din alt unghi, ambianţa rarefiată poate fi privită şi ca un tăcut memento: toate piesele provin din colecţii risipite, ceea ce face ca muzeul să tematizeze o dublă fragmentare – cea a obiectului (dincolo de reconstituirile de epocă) şi cea a ansamblului. Patrimoniul palatului Altemps este alcătuit, de fapt, din fragmente de colecţii. Una dintre cele mai însemnate a aparţinut cardinalului Ludovico Ludovisi şi cuprindea aproximativ 450 de sculpturi, restaurate şi completate de artişti vestiţi ai vremii, precum Lorenzo Bernini; colecţia a fost dispersată către finele secolului al XIX-lea (din acel corpus a supravieţuit mai puţin de o pătrime), odată cu dărîmarea vilei Ludovisi, de pe colina Quirinale, impusă de sistematizarea zonei. Ar mai fi, apoi, colecţia Mattei, Sittico Altemps, sau ansambluri disparate, precum piesele egiptene provenind de la sanctuarul lui Isis şi Serapis din Campo Marzio sau cele descoperite în sanctuarul siriac de pe Gianicolo.
Fără îndoială, miza asumată, în cazul palatului Altemps, de colaborarea muzeografilor, arheologilor şi restauratorilor, a fost recompunerea atmosferei unei colecţii de antichităţi din Seicento sau Settecento – chiar dacă una „artificială“, alcătuită ea însăşi din „resturi“ de colecţii. În definitiv, este un bun comentariu în jurul metabolismului a ceea ce s-ar putea numi „cultul Antichităţii“.
RSS Feed
Newsletters