OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O fericită împrejurare – din specia hazardului controlat – m-a condus, într-una din ultimele zile de noiembrie ale anului trecut, către Fundaţia Beyeler. Venisem la Basel pentru o susţinută incursiune în cîteva muzee locale, dar mai ales pentru a vizita două expoziţii temporare. Cu prima dintre ele (o panoramă, subtil regizată, asupra naturii moarte de la 1500 la 1800), mi-am început ziua, cu cealaltă, am încheiat-o: Veneţia de la Canaletto şi Turner la Monet. Nu e cazul să zăbovesc asupra acestui eveniment deja încheiat mai mult decît pentru a semnala calitatea desăvîrşită a exponatelor (uleiuri, acuarele, gravuri sau fotografii) sau amploarea recoltei de imagini ale Serenissimei. Nu aş insista nici asupra armoniei durabile dintre propriile afinităţi culturale şi estetica, istoria sau miturile Veneţiei; sînt convins că imaginea pe care mi-am făcut-o atunci asupra muzeului este în mare măsură tributară acelei expoziţii temporare. M-a surprins, însă, concordia dintre corpusul (vremelnic) de artefacte tradiţionale şi colecţia permanentă a Fundaţiei Beyeler în interiorul căreia era instalat; treceai din sălile expunerii permanente în spaţiul virtual al lagunei pictate de Guardi sau de John Singer Sargent fără sentimentul că ai depăşit un abis temporal şi problematic.

 

O asemenea impresie ar fi fost, în fond, justificată: Colecţia „Beyeler“ trece drept unul dintre cele mai valoroase ansambluri private de artă modernă şi contemporană din lume. Patrimoniul actual, de aproximativ 200 de opere, reprezintă rodul decantat al unei jumătăţi de veac de implicare activă pe piaţa de artă, dar şi ilustrarea unei perspective personale asupra modernităţii. Pentru Ernst Beyeler, spre exemplu, cei doi piloni ai artei secolului al XX-lea – dar şi ai propriei colecţii – sînt Picasso şi Klee; cu Alberto Giacometti, apoi, a întreţinut o strînsă prietenie, iar de Improvizaţia Nr. 10 a lui Kandinsky îl leagă aventura vînzării şi a recuperării ulterioare.

Există, în istoria acestui stabiliment, cîteva momente importante: achiziţii spectaculoase precum cele 21 de lucrări de Paul Klee din renumita Colecţie „David Thompson“ sau tablourile pe care, după îndelungi tratative, le-a ales, în 1957, chiar din atelierul lui Pi-casso, expunerea pentru prima oară, la Madrid, în 1989, sau, în fine, construirea actualei locaţii de la Riehen, lîngă Basel. Arhitectura Fundaţiei Beyeler este în sine o capodoperă semnată de Renzo Piano. Esenţialmente diferită de silueta tubulară a Centrului Pompidou, construcţia a fost proiectată, aşa cum declară arhitectul, pentru a pune în acord arta şi conformaţia locului: „văzînd situl din Riehen, m-am gîndit că locul este atît de frumos, iar operele de artă atît de profunde, încît e nevoie de multă linişte. Doar tăcerea poate media deplina conştientizare a adîncimilor de nepătruns ale acestor opere de artă. Clădirea a devenit ceea ce trebuia să fie: aproape discretă“.

Liniştea de care vorbea arhitectul se reflectă mai ales în orizontalitate. Construcţia din porfir, oţel şi piatră, de un minimalism aproape japonez, este dezvoltată pe lungime şi se deschide asupra unei pajişti şi a unui heleşteu. Către acesta din urmă, de altfel, este deschisă şi sala în care se află tripticul cu nuferi tîrzii pictaţi de Monet, ca un spectaculos mariaj între realitate şi transfigurarea ei artistică.