OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Răgazul petrecut la Roma, fără a include şi o incursiune în Galleria Borghese, îmi pare neîmplinit; nu se poate să fii acolo şi să ratezi întîlnirea cu un asemenea giuvaer care înmănunchează atîtea capodopere, el însuşi splendid instalat într-o ambianţă vegetală paradisiacă. Imagine a convieţuirii ideale între natură şi arhitectură, asemuită din zorii existenţei sale cu grădina Hesperidelor sau cu Parnasul, villa Borghese a fost de la bun început gîndită cu o funcţionalitate plurală: ca reşedinţă ce ambiţiona să refacă regimul locuirii antice, ca teatru al festivităţilor şi, în sfîrşit, ca muzeu ante litteram, spaţiu comun pentru toate artele desenului.

Una dintre temele ansamblului pare a fi, în orice caz, dialogul dintre antic şi modern; în această cheie înţeleg asocierea sculpturii lui Gianlorenzo Bernini cu basoreliefurile sau statuile romane. În fiecare dintre ipostazele acestei competiţii, artistul seicentesc iese victorios: lui îi este rezervată poziţia centrală, asupra lucrărilor sale cade cea mai bună lumină; restul joacă un rol secund, este orchestra ce acompaniază instrumentul solist. De altfel, Bernini pare să fie „vedeta“ muzeului. Aici se află capodoperele sale – Apollo şi Daphne, David, Răpirea Proserpinei, Aeneas şi Anchise – laolaltă cu trei dintre răzleţele sale tablouri şi un bozzetto pentru statuia ecvestră a regelui Ludovic al XIV-lea. O atît de consistentă recoltă este explicabilă prin faptul că, la începutul carierei sale, sculptorul avea un contract aproape exclusiv cu Scipione Borghese, de care este „eliberat“ abia în 1623, cînd noul papă Barberini, Urban VIII, îl solicită pentru şantierul de la San Pietro. Rotindu-te în jurul acestor statui, nu poţi să nu remarci, pe lîngă compunerea învolburată, tensiunea mişcării şi expresivitatea facială specifice epocii, o remarcabilă înzestrare tehnică – capacitatea de a reda, în marmură, lacrimile, norii sau moliciunea cărnii –, aptă să transforme cu adevărat marmura în ceară; o probă a dexterităţii sculptorului este şi repetarea identică, se spune că în doar cîteva zile, a bustului lui Scipione, a cărui primă variantă vădise un cusur.

Dincolo de aceste tuşe întunecate, pinacoteca este realmente valoroasă şi bine întocmită. Tablourile, dispuse după criteriul şcolii, configurează satisfăcător atît geografia, cît şi istoria picturii italiene din secolele XV-XVIII: Botticelli, Perugino, Andrea del Sarto, Lorenzo di Credi, Bronzino, Veronese, Canaletto etc. Între altele, Galleria Borghese este cunoscută ca sediul celei mai încifrate imagini ieşite de sub penelul lui Tiţian – Amorul sacru şi amorul profan – şi al faimoasei Danae de Correggio; tabloul, care a circulat prin aproape toate capitalele Europei înainte de a se opri la Roma, a fost cumpărat în 1827 de Camillo Borghese, dintr-un anticariat parizian.

De numele acestui tîrziu moştenitor al cardinalului se leagă, din nefericire, înstrăinarea unei părţi din colecţia iniţială de sculptură antică, vîndută, în 1807, la insistenţele lui Napoleon, Muzeului Luvru; o modestă reparaţie poate fi socotită, în schimb, comanda adresată sculptorului Canova de a o portretiza pe soţia sa, Paulina Bonaparte Borghese, în chip de Venus victrix. Este una dintre emblemele Galleriei Borghese.