Între muzeele mici ale Parisului, Jacquemart-André poate fi
considerat, pe bună dreptate, un giuvaer. Îndărătul faţadei second empire, de
pe Bulevardul Haussman, ai prilejul de a afla, armonios împletite, o preţioasă
colecţie şi o istorie captivantă.
Acest muzeu este rodul alianţei dintre un bancher protestant
avut, Edouard André, şi o artistă de origine modestă, Nélie Jacquemart. Cei doi
s-au întîlnit în 1872, cu prilejul comandării unui portret; nouă ani mai tîrziu
se căsătoreau, inaugurînd, astfel, povestea unuia dintre primele muzee private.
Curios este că, odată măritată, doamna Jacquemart a renunţat la pictură, cu
toate că soţul îi făcuse surpriza unui vast atelier, construit în secret în
timpul lunii de miere. Preocuparea de colecţionar a înlocuit însă, din
fericire, elanul artistic discutabil; în chip simetric, cariera militară a lui
Edouard André a fost curmată de interesul pentru artă şi de achiziţionarea
revistei Gazette des Beaux-Arts.
Interesant este şi felul în care s-a distribuit gustul celor
doi colecţionari. Nélie, de exemplu, manifesta neîncredere în faţa artei
recente, dovadă clauza testamentară ce prevedea ca orice operă achiziţionată
după moartea ei să nu depăşească anul 1811. Un zvon maliţios punea această
rezervă pe seama confruntării dezavantajoase cu propria pictură, ce ar fi
amintit vocaţia ratată. Printr-o fericită compensare, ei i se datorează
prezenţa celor mai frumoase piese de Renaştere italiană şi a colecţiei – cea
mai bogată din afara Italiei – de sculptură toscană. La rîndul său, Edouard
prefera mai curînd arta franceză, pe care o căuta aproape exclusiv la
licitaţii, spre deosebire de soţia sa, care, amatoare de călătorii în
străinătate, prefera să cumpere direct de la furnizori sau din anticariate.
Muzeul nu cuprinde mai mult de două etaje; între ele, la
capătul grădinii de iarnă, se află o elegantă scară spiralată, în caja căreia a
fost transpusă fresca lui Tiepolo din villa Contarini. Traseul începe cu
salonul roşu, în care se află pictură de secol XVIII: două vedute de Canaletto,
iar deasupra lor, două naturi moarte de Chardin, reprezentînd – cum era firesc
în casa unui connaisseur – atributele artei şi ştiinţei.
Tot aici ţi se
înfăţişează şi pictura agreabilă a rococoului francez (Boucher, Vigée-Lebrun
sau Jean François de Troy) aşezată într-o relaţie fluidă cu exponatele din
încăperile următoare: busturi, tapiserii, mobilier, porţelan chinezesc sau
decoraţiuni bogate. Piesa de rezistenţă a parterului este însă biblioteca. În
lipsa cărţilor, în această sală vizitatorul are parte de spectacolul celor trei
pînze de Rembrandt, dar şi a celor pictate de Van Dyck, Frans Hals sau Joshua
Reynolds. Tot aici, într-o bună comuniune, au fost aşezate porţelanurile
franţuzeşti şi nemţeşti, dar şi artefactele egiptene.
Etajul pare să fie o altă lume. Aici, îndrăgostită de
Florenţa, Nélie Jacquemart a încercat să recompună un crîmpei din atmosfera
Renaşterii timpurii. De altfel, suita încăperilor „atmosferice“ se pliază
tocmai pe structura unui palazzo florentin. Intrăm, mai întîi, în galeria de
sculptură, amenajată chiar în atelierul de altădată, unde ne întîmpină
aproximativ 200 de piese, de la obiectul autonom – statuete, busturi – şi pînă
la fragmente de portal, coloane sau steme heraldice. Între exponatele valoroase
se află, de pildă, un bust de prinţesă lucrat de Francesco Laurana, o teracotă
de Luca della Robia, reprezentînd o Fecioară cu Pruncul, sau un relief în bronz
atribuit lui Donatello.
Nucleul colecţiei de pictură italiană este aşa-numita
„galerie florentină“, următoarea în circuitul muzeului. Pe lîngă un număr de
panouri – cu subiectul, atît de drag florentinilor, Madonna col bambino –
pictate de Perugino, Baldovinetti şi Botticelli, avem privilegiul de a vedea o
pictură de o rară frumuseţe. Cea mai spectaculoasă achiziţie, pentru care Nélie
Jacquemart a ajuns tocmai la Londra, şi cea mai celebrată din întreg muzeul: un
panou mic, de Paolo Ucello, cu Sf. Gheorghe ucigînd balaurul, ce evocă
deopotrivă universul legendei şi lucirea de ametist a goticului internaţional.
Ultima încăpere a etajului a fost destinată ambianţei
veneţiene. Sub plafonul pe care a fost transferat un grisaille de mîna lui
Girolamo de Santa Croce, privirea se roteşte peste cîteva tavole pictate de
Andrea Mantegna, Giovanni Schiavoni, Carlo Crivelli, Carpaccio sau Giovanni
Bellini. Elementul comun, în această diferenţiere stilistică şi geografică,
este cronologia, întrucît regăsim, de la un capăt la celălalt, aceeaşi eră,
proaspătă, a Quattrocento-ului.
După moartea lui Edouard, în 1894, Nélie a continuat să
amplifice patrimoniul muzeului. Titulatura acestuia – Jacquemart-André – a fost
stabilită în testamentul deschis în 1912. Tot aici se află şi o elocventă
însemnare: „Aceste colecţii şi aranjarea lor au fost scopul studiilor mele,
lucrările mele şi-au lăsat aici, deopotrivă, amprenta... Sper că ele vor servi
studiilor celor devotaţi artei şi istoriei ei“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters