Îmi revine în memorie, atunci cînd privesc o marină de
Ludolf Backhuysen, învolburată, întîlnirea cu Marea Nordului. Era o zi de
sfîrşit de mai, cu rafale întretăiate de vînt, cu soare izgonit la răstimpuri
de nori apocaliptici şi o neverosimilă culoare pămîntie a întinderii de apă
salină. Venisem la Oostende cîteva ceasuri, tocmai pentru vuietul mării. Am
descoperit însă, în micul oraş balnear, casa în care James Ensor (1860-1949) a
trăit aproape toată viaţa, transformată în muzeu. Mai nimic din înfăţişarea
imobilului – frustă, banală aproape – nu trădează interiorul; dincolo de cadrul
uşii se află o întreagă, nebănuită, lume.
Numele pictorului, gravorului şi muzicianului belgian de la
răscrucea ultimelor două secole nu mai este de mult obscur. După scandalul
iniţial, pe care fatalmente l-au produs lucrările sale, titlul de baron acordat
de Regele Albert în 1929 şi Legiunea de Onoare primită în 1933 au fost semnale
date de propria ţară, care îl recunoştea. Cu această formă de reverenţă este în
deplin acord rolul jucat în configurarea artei moderne. În contrast cu
validarea spectaculoasă se află tocmai solitudinea artistului, purtată, cu
excepţia celor trei ani de studiu la Academia Regală de Arte din Bruxelles,
între zidurile oraşului natal. Cele două stări – izolarea şi efervescenţa
creatoare – se află într-un fertil dialog; mai mult, prima pare a fi alimentul
celeilalte.
În istoria artei, James Ensor reprezintă, în orice caz, o
figură singulară. Vecinătatea în care am fi tentaţi să-l plasăm pare mai
degrabă construită de „dansurile morţii“ din Evul Mediu, ori de cortegiile
halucinante ale lui Hieronymus Bosch sau Pieter Breughel cel Bătrîn. Pictura
sa, aproape în întregime, este o specie a grotescului, a maladivului, a
disoluţiei, manevrînd cu obstinaţie aceleaşi cîteva motive: carnavalul,
scheletul, marioneta, masca sau stafia. O mulţime zdrenţuită, clocotitoare, ce
camuflează, în spatele culorilor vii, cele mai joase ipostaze ale umanului.
Raportată la producţia europeană a anilor ’80-’90, caracterizată mai degrabă de
vitalitate (mă gîndesc în primul rînd la impresionism), o asemenea operă bizară
apare stridentă.
Şi totuşi, Ensor este bine plasat în propria epocă.
Frecventează gruparea „Les XX“, îşi articulează opiniile estetice în contact cu
Émile Verhaeren, Eugène Demolder sau Maurice Maeterlinck şi este, în general,
la curent cu manifestările culturale din Europa. Pe de altă parte, materia
operei sale – considerată, în general, o specie a simbolismului – este un filon
(între altele) pentru expresionismul şi suprarealismul de mai tîrziu. Dacă ar fi
să-l încadrăm totuşi într-o „comunitate stilistică“, locul lui Ensor s-ar afla
printre Emil Nolde, Chaim Soutine, George Grosz sau Alfred Kubin.
Un destin artistic aşezat, aşadar, la intersecţia dintre
retragere şi participare. În acelaşi fel am perceput şi casa-muzeu din
Oostende, ca însumînd energia creatoare, depliată în fiecare încăpere, şi
singurătatea instalată, în egală măsură, în toate firidele. Muzeul nu conţine
nici o lucrare autentică, fiind ticsit, în schimb, de reproduceri-facsimil,
mobilier autentic şi obiecte personale, inclusiv un piano-forte la care
compunea muzică, mai ales în ultima parte a vieţii.
Ai aici ocazia de a compara
nemijlocit lumea din imaginile pictate de Ensor cu (unele dintre) modelele de
la care a pornit: manechine, măşti, statuete ciudate. Pe un bufet, de pildă,
găseşti o instalaţie făcută cu umor macabru – un craniu ştirb, sub o pălărie
dichisită cu pasmanterii improvizate, aşezat pe o vază chinezească. Apogeul
este atins în ultima încăpere unde, într-o „raclă“ de sticlă, se află masca
mortuară în bronz (singura pe care nu a pus-o în operă), alături de un mulaj
după mîinile împreunate pe piept şi paleta de pictor abundent încărcată.
În comparaţie cu cele două etaje amenajate ca muzeu,
parterul oferă o aparentă normalitate. Aici este amenajat un fel de cabinet de
curiozităţi cu cochilii, arici de mare mumificaţi şi homari fixaţi în ramă,
carapace sau machete de veliere, ce păstrează încă identitatea magazinului de
curiozităţi deţinut, odinioară, de unchiul artistului. Pentru mine a fost un
motiv suplimentar pentru a lega numele lui James Ensor, din acea zi, de
mireasma aspră a Mării Nordului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters