OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am avut ocazia, nu cu multe săptămîni în urmă, de a reveni pentru cîteva ceasuri la Napoli. Inevitabil, purtam conturul vechi de trei ani al primei întîlniri – intensă, idealizată – în care eram tentat să potrivesc noua experienţă citadină. Am eşuat lamentabil. Mă confruntam cu o realitate ceva mai cenuşie, mai brută decît mă aşteptam, alimentînd o impresie de familiaritate nepotrivită – căutasem vitalitatea meridională şi aflam o hărmălaie aproape dîmboviţeană. Între cotidianitatea nudă şi ficţiunea mea mozaicată – construită din trilurile lui Farinelli, acuarele de Giacinto Gigante, concertele pentru flaut de Saverio Mercadante, pagini din jurnalul lui Goethe sau arabescurile lui Jan Neruda – se căsca o falie insurmontabilă.

Istoria stabilimentului începe în 1738, cînd Carol al III-lea de Bourbon alege să construiască, în parcul de pe colină, un casino di caccia pentru escapade cinegetice; destul de repede, acest capriciu a fost convertit într-un spaţiu de recepţie şi reprezentare (o reggia) proiectat de arhitectul roman Antonio Canevari; deşi şantierul a rămas deschis vreme îndelungată, deja din 1758 o parte din colecţie a fost sistematizată şi inclusă într-un circuit oarecare – Goethe, spre exemplu, notează cîteva rînduri despre vizita sa aici, trei decenii mai tîrziu, reţinînd contrastul dintre piesele valoroase şi expunerea mediocră.

Galleria Farnese, nucleul patrimoniului acestei instituţii, deschide, de fapt, parcursul expoziţional. I se adaugă, tot la primul nivel, apartamentul regal, colecţia Borgia, dar şi un soi de cabinet de curiozităţi – aşa-numita „Galleria delle cose rare“. Următorul etaj este ocupat, în cea mai mare parte, de ansamblul de artefacte napoletane – de la tavole de influenţă bizantină, din secolul al XIII-lea, şi pînă la pînzele lui Caravaggio; această secţiune a patrimoniului a fost constituită prin achiziţii, donaţii, dar şi deposedări de mănăstiri locale, mai ales după unificarea Italiei, cînd palatul trece în proprietatea familiei Savoia. A doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă o zodie bună, încheind o suită de împrejurări nefaste: fuga lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon din calea revoluţionarilor, cu cele mai valoroase piese din colecţia Farnese, transformarea palatului în campament militar şi trecerea prin purgatoriul spolierii, sau „deceniul francez“ 1806-1815, în care familia Bonaparte se instalează în vechea reggia, privînd-o de funcţia de muzeu.

Fără a fi prevenit de exteriorul opac, odată intrat eşti luat prin surprindere; copleşit de suma exponatelor şi a numelor de artişti, ajungi să parcurgi cele mai bine de o sută de săli cu sentimentul nelămurit că incursiunea ta nu se va mai sfîrşi.