Un muzeu al ceasurilor în Elveţia
poate fi privit şi ca validare a unei prejudecăţi. Altfel spus, nu
există pentru un asemenea amplasament un loc mai potrivit – dar şi
mai banal – decît însăşi ţara exactităţii
(fastidioase). Departe însă de a fi o simplă tezaurizare de
mecanisme ticăitoare, colecţia „Kellenberger“ din Winterthur
(„Uhren Sammlung Kellenberger“) expune o problematică bogată cu
privire la timp, istorie, artă sau mecanizare.
Mecanismul orologiului îşi
intersectează propria istorie deopotrivă cu ştiinţa şi arta.
Acest complicat ansamblu – compus, în versiunea modernă, din
balansier, indicatoare, roţi dinţate, arcuri şi tije – este o
replică, în mic, a maşinăriei cosmice. Ceea ce în
secolul al XVI-lea mai era încă desemnat ca machina del mondo
cuprindea, într-un amestec de ştiinţă magică, cosmologie
ptolemaică şi teologie, totalitatea alcătuită din „ceruri“
(cinci planete cunoscute, Soarele şi Luna) şi Pămîntul în
jurul căruia se învîrteau într-o suavă armonie.
Similaritatea între natură şi artificiu, la scară mundană,
este exprimată de Descartes, în 1647, în Les Principes
de la Philosophie: „Nu recunosc nici o diferenţă între
maşinăriile născocite de artizani şi corpurile diferite pe care
însăşi natura le alcătuieşte“.
Divizarea fluxului inexorabil şi
inegal denumit „timp“, măsurarea şi înregistrarea sa au
transformat simpla cronologie în istorie. Aceasta include chiar
transformarea progresivă a instrumentarului: de la clepsidră şi
lampa cu ulei, trecînd prin sfera armilară, orologiu sau
ceasornic, la ceasurile industriale. La nivelul formei, al adaosului
artizanal, tehnica se învecinează cu arta. Muzeul ceasurilor
de astăzi nu este, în realitate, decît un segment al
cabinetului de curiozităţi de odinioară, lărgit şi specializat;
ceea ce, altădată, în tabloul unei Wunderkammer, corespundea
secţiunii „Scientifica“, aglomerînd obiecte create de om
pentru măsurarea timpului şi a spaţiului. Această categorie se
află, de fapt, între „Naturalia“ (scoici, cochilii,
fosile) şi „Artificialia“ (arte aplicate, artele desenului),
aparţinînd deopotrivă naturii şi măiestriei artizanului. Nu
întîmplător, în 1598, Kepler, pasionat de
ceasornice şi de automate, comandă unui aurar o machetă
tridimensională a cosmosului, pusă în mişcare de un mecanism
de ceasornic.
Colecţia de la Winterthur este ea
însăşi o istorie ilustrată a timpului şi a orologeriei.
Unsprezece secţiuni compartimentează piesele colecţiei în
funcţie de epocă, de natura instrumentului sau de funcţiune.
Spectaculoase sînt, între acestea, ansamblul de mecanisme
aparţinînd renumitei familii Liechti de ceasornicari elveţieni
din secolele XVI-XVII, instrumentele hibride cumulînd
mecanismul ceasornicului şi sfera armilară sau globul terestru
aflat în rotire perpetuă, pendulele fastuoase concepute ca
simboluri ale statutului social sau, dimpotrivă, „civilizaţia“
ceasurilor ţărăneşti din secolul al XVIII-lea, cu rol decorativ,
şi toate piesele executate în lemn. În sfîrşit,
diametral opuse, ceasornicul „îmbrăcat“ în volute şi
în ornamente sculpturale şi ceasul simplu, rece, din epoca
producţiei industriale şi a uniformizării timpului.
Colecţia – surprinzător de amplă
şi cu o notorietate internaţională – a aparţinut lui Konrad
Kellenberger, ceasornicar autodidact şi tehnician al Departamentului
de Fizica şi Mecanica Ingineriei din Winterthur. Pasiunea colecţiei
i-a traversat întreaga biografie, de la primele piese
achiziţionate la 18 ani şi pînă în 1970, cînd
cedează colecţia municipalităţii, continuînd a veghea
asupra ei în ultimii şase ani rămaşi. Tocmai de aceea, în
spaţiile amenajate la Gewerbemuseum din Winterthur, acolo unde, în
toamna anului 1999, a fost instalată colecţia, se află – perfect
accesibil vizual – şi atelierul de restaurare. Un firesc memento
pentru colecţionarul care şi-a reparat şi îngrijit singur
aproape toate piesele.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters