Din arhitectura evanescentă a unei
zile de martie, cu vînt şi soare rece, recuperez succesiunea
de imagini şi de impresii ce mi-au acompaniat întîlnirea
cu Muzeul Condé de la Chantilly. Stabilimentul, peisajul ce îl
circumscrie, dar şi cronologia celor cinci veacuri au toate datele
necesare pentru a livra, la capătul incursiunii, un sublimat de
istorie franceză şi artă europeană. Dacă ar fi să schiţez o
ierarhie, aş plasa această instituţie muzeală între Luvru
şi Jacquemart-André, întrucît are delimitarea
familială a celui de-al doilea şi aura monarhică a celui dintîi.
În realitate, ceea ce percepi la
prima vedere este ultimul etaj al biografiei acestui loc: edificiul
eclectic refăcut, după 1870, de arhitectul Honoré Daumet, pe
ruinele castelului demantelat în delirul revoluţiei burgheze.
Anului fatal 1793 i-a supravieţuit însă reşedinţa secundară
(Le Petit Château) – operă a arhitectului Jean Bullant –,
încorporată inteligent în ansamblul reconstituit. La
acea dată, familia Condé se stinsese de mult, ultimul act
fiind jucat, după 1850, de Henri d’Orléans, duce de Aumale
şi al cincilea fiu al regelui Louis-Philippe, moştenitorul fără
urmaş al proprietăţii de la Chantilly. Rolul său este sublim:
pune să se reconstruiască ansamblul arhitectonic, instalează un
splendid muzeu, iar în final cedează totul statului francez.
Istoria locului începe însă
în secolul al XVI-lea, odată cu conetabilul Anne de
Montmorency, companion de arme al regelui François I, care
hotărăşte, în urma campaniilor italiene, să ridice pe
domeniul său un castel în stilul modern al Renaşterii. După
o epocă teribilă – castelul este confiscat de Louis XIII în
1632, iar Henri II de Montmorency, decapitat –, succesiunea acestei
nobile familii se contopeşte cu linia regală, prin căsătoria
dintre Charlotte de Montmorency şi Henri II de Bourbon, prinţ de
Condé. În 1643, proprietatea este restituită, iar ceva
mai tîrziu, în vremea lui Louis II („marele Condé“,
vărul regelui), Chantilly asistă la fastuoasele festivităţi
organizate în cinstea lui Louis XIV, împrejurare în
care peisagistul André Le Nôtre amenajează grădinile,
iar maestrul de ceremonii, François Vatel, după ce inventează
complicate construcţii culinare, se sinucide crezîndu-se
compromis. Realitatea arhitectonică de atunci a fost îngropată
în 1719, cînd Louis-Henri, duce de Bourbon şi prinţ de
Condé, dispune ridicarea unui nou castel, cu linii clasice, pe
fundaţiile celui vechi, încredinţînd şantierul
arhitectului Jean Aubert; acum sînt construite, spre exemplu,
celebrele grajduri şi un teatru din care nu a mai rămas decît
amintirea. În 1830, după devastarea domeniului de la Chantilly
şi executarea, din ordinul lui Napoleon Bonaparte, a ultimului
vlăstar al familiei Bourbon-Condé, moştenirea trece în
mîinile lui Henri d’Orléans, pe atunci în vîrstă
de doar 8 ani, exilat în Anglia vreme de două decenii după
căderea monarhiei.
Ducele de Aumale revine în patrie
în 1870, după înfrîngerea lui Napolèon III
la Sedan. Atunci se decide să construiască din nou castelul pentru
a crea un spaţiu adecvat colecţiilor sale, acumulate în
ambianţa fertilă a surghiunului britanic; acolo i se formează, de
fapt, gustul pentru colecţionism, devine membru erudit al unor
societăţi bibliografice şi are ocazia de a achiziţiona mare parte
dintre piesele colecţiei sale. Ceea ce-l distinge, între
altele, este intuiţia de a prelua colecţii valoroase, fie integral,
fie în parte: 175 de tablouri din colecţia „Salerno“,
portretistica istorică franceză din colecţia „Alexandre Lenoir“
(dispusă, actualmente, într-o încăpere separată,
dedicată lui Clouet şi şcolii sale), 380 de desene şi 40 de
tablouri din colecţia lui Frédéric Reiset, curator al
muzeului Luvru (din care provin piese foarte valoroase de Piero di
Cosimo, Sassetta, Ingres etc.).
Pictura expusă la Muzeul Condé
este cu adevărat valoroasă. Aici sînt de găsit cîteva
dintre capodoperele nelipsite din cataloagele curentelor şi epocilor
artistice: Simonetta Vespucci a lui Piero di Cosimo, Cele trei graţii
de Rafael sau faimoasele miniaturi ale fraţilor Limbourg. Domină
maeştrii francezi şi italieni, selecţia numelor şi a operelor
făcînd vizibile anumite opţiuni estetice bine delimitate:
clasicismul (pe linia Rafael, Carracci, Poussin, Ingres), primitivii
italieni (Sassetta, Botticelli, Giotto sau Maso di Banco), colorismul
(Tiţian, Reynolds, Watteau, Delacroix) sau, în fine,
eclectismul contemporan colecţionarului (Fromentin, Decamps,
Gerard). Panotarea tablourilor este voit „suspendată“ la stadiul
Salonului oficial, exprimînd voinţa ducelui: pereţii,
îmbrăcaţi în mătase diferit colorată în funcţie
de spaţiu – roşu pompeian în „tribuna“ octogonală,
carmin în „galeria centrală“ sau albastru de prusia în
„rotondă“ – sînt tapetaţi, de sus pînă jos, cu
tablouri dispuse într-o fermecătoare dezordine aparentă.
Gustul ales al ducelui de Aumale
depăşeşte, însă, cadrul strict al artelor desenului, al
feluritelor obiecte decorative sau al mobilierului de epocă. Nucleul
colecţiei sale este, de fapt, biblioteca. Realmente impresionantă,
ea augmentează, prin achiziţii susţinute, un fond moştenit din
secolul al XVI-lea încoace; piesa cea mai spectaculoasă –
Les Très Riches Heures du Duc du Berry –, emblemă a
„amurgului evului mediu“, cumpărată în 1851 de la un
aristocrat genovez, eclipsează pe nedrept cele 40 de miniaturi
disparate din Le livre d’heures a lui Étienne Chevalier,
lucrate de Jean Fouquet.
La capătul vizitei – ce mai include
şi o suită de saloane cu decor tîrziu baroc sau un „sanctuar“
slab luminat, în care sînt expuse anluminuri medievale –,
dincolo de impresia generală şi de satisfacţiile punctuale, se
desprind cîteva aspecte esenţiale: aerul romantic, istorist al
ansamblului (deopotrivă arhitectural şi muzeal), aura princiară
sau tema dominantă a „condotierului-estet“, ce reprezintă
identitatea masculină a liniei nobile Montmorency-Bourbon-Condé.
Destinul acestui aşezămînt este, în fond, o oglindă
fidelă a istoriei turbulente a Franţei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters