OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De mai bine de şapte secole, organul vital al Florenţei – dacă ar fi să reluăm analogia cu anatomia umană invocată, în secolul al XV-lea, de artizanul sienez Francesco di Giorgio Martini – este Catedrala Santa Maria del Fiore. Şantierul acestei titanice antreprize a fost deschis de Arnolfo di Cambio în 1296; epopeea edificării s-a încheiat, însă, abia odată cu secolul al XIX-lea şi cu faţada neo-gotică de inspiraţie trecentescă, proiectată de arhitectul Emilio de Fabris. Întîmplarea face ca aceste limite cronologice să cuprindă şi organismul transformat ulterior în muzeu: „l’Opera di Santa Maria del Fiore“ a fost înfiinţată de la bun început de republica florentină (şi patronată de „Arte della Lana“) cu scopul de a se îngriji de bunul mers al zidirii. După veacuri de funcţionare administrativă, în 1891 a fost inaugurat muzeul de azi, cu scopul de a adăposti obiectele (fragmente, dar şi opere autonome) extrase din contextul iniţial. Ca un ultim detaliu, amenajarea actuală, funcţională, ireproşabilă sub aspectul prezervării optime, datează din 1999.

 

Planimetria celor două niveluri ale spaţiului expoziţional urmează o geometrie mai îndrăzneaţă decît am bănui din exterior. Traseul, în realitate, este oblic în raport cu frontul clădirii, compartimentarea celor două etaje diferă, iar efectul de curte interioară (în absenţa uneia veritabile) este inteligent speculat. Rezultă un traseu elaborat, ce alternează încăperi de dimensiuni, proporţii şi forme diverse, cu nume sugestive precum „Sala dei dipinti“, „Cappelina“ sau „Salletta della facciata ottocentesca“, dar mai ales abil relaţionate. O bună ilustrare este punerea în scenă – pe podestul scării de acces, vizibilă deopotrivă de la parter şi de la primul etaj – a uneia dintre cele mai valoroase exponate din patrimoniul muzeului: Pietà Bandini a lui Michelangelo Buonarotti, unica lucrare distrusă de autorul însuşi (dar refăcută de unul dintre elevi), a cărei particularitate, pe lîngă absenţa piciorului stîng al lui Christos, este strania comuniune între simbolismul marital, erotismul voalat, non-finito, şi autoreprezentarea în chip de Nicodim.

 

Din suita capodoperelor ar mai fi de amintit apoi Magdalena lui Donatello (aşezată, la etaj, în faţa unui crucifix de lemn, într-o scenografie a penitenţei), cele două Cantorii executate, între 1431 şi 1439, de Donatello şi Lucca della Robbia (plasate, pînă în 1688, deasupra porţilor celor două sacristii ale catedralei), cîteva panouri din faimoasa Poartă a Paradisului de pe faţada de răsărit a baptisteriului, modelate de Lorenzo Ghiberti, sau grupul statuar Botezul lui Christos, lucrat de Andrea Sansovino, la începutul secolului al XVI-lea. Aceste piese excepţionale, bine puse în valoare, alternează cu producţia curentă, ordonată după criteriul tipologiei: o încăpere aliniază panouri religioase pictate în ambianţa toscană a începutului de Renaştere, o alta expune grupuri statuare, o a treia preia funcţia de lapidarium etc. O zonă aparte este dedicată arhitecturii; pe lîngă instalaţiile ce sugerează metabolismul şantierului de acum şase veacuri, cu uneltele şi materialele de atunci, ai ocazia de a vedea felurite machete – luneta, cîteva faţade din secolul al XVI-lea, dar şi fragmente de tambur sau de cupolă – relevee, medalii, dar şi proiectele de completare a faţadei intrate în competiţia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Undeva, în acest perimetru „arhitecturizat“, descoperi cu uimire masca mortuară a lui Filippo Brunelleschi, autorul cupolei, un fel de genius loci imortalizat, prin cuvintele lui Leon Battista Alberti, de „uriaşa lui construcţie, înaltă pînă la ceruri, atît de amplă încît să-i acopere cu umbra ei pe toţi locuitorii Toscanei“.