OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu puţine sînt reşedinţele senioriale italiene înfăţişînd, actualmente, o suită de încăperi pustii în care, din contextul iniţial, mai supravieţuiesc doar artefactele imobile (fresce, mozaicuri, intarsii sau vitralii), spaţii locuite de multe ori de prezenţe străine – pinacoteci, felurite colecţii sau expoziţii temporare. În absenţa decorului de odinioară, eşti silit să inserezi informaţia disponibilă, refăcînd mental cadrul în care, de nenumărate ori, destinul unui oraş-stat a fost hotărît. Cu atît mai mult cu cît majoritatea cetăţilor italiene mai însemnate îşi împletesc trecutul cu cel al unor familii ilustre: Medici la Florenţa, Montefeltro la Urbino, Malatesta la Rimini, Sforza la Milano sau Gonzaga la Mantova. Să mai adăugăm şi atmosfera rafinat-intelectuală întreţinută de literaţi, muzicieni sau filozofi (descrisă de Baldassar Castiglione în Curteanul) sau fenomenul patronajului artistic; obţinem, astfel, o mai completă imagine asupra rolului cultural asumat de locuinţa seniorială.

 

În toate aceste privinţe, Palazzo Ducale di Mantova este o excelentă exemplificare. El oglindeşte ascensiunea şi declinul familiei Gonzaga; fiecare gest comitent, fiecare extensiune arhitecturală, dar şi părăsirea pustiitoare, delimitează cîte o epocă sau figura cîte unui comanditar. Ansamblul arhitectonic în sine, apoi, este spectaculos; mai curînd un oraş în miniatură decît un palat, aglutinînd, prin ingenioase pavilioane şi galerii, clădiri deja existente sau succesive, decupînd pieţe şi grădini – Piazza Lega Lombarda, Piazza Castello, Cortile della Cavalerizza, Giardino dei Semplici – încorporînd chiar o biserică privată (Santa Barbara). Ai de înfruntat, aşadar, un organism alveolar, dezvoltat arborescent, la antipodul proiectelor utopice ale Renaşterii, în legătură cu care nu capeţi suficientă informaţie din exterior; abia angajat în parcurs, trecînd de la o zonă la alta, ajungi să măsori intensitatea experienţei tale cognitive.

 

Farmecul incursiunii nu ţine doar de suprapunerea straturilor istorice, ci şi de dozajul dintre prezenţă şi absenţă. Pe de o parte, sesizezi etajarea stilistică, ba chiar succesiunea de epoci ale patronajului. O frescă martelată de Pisanello, recuperată de sub un strat de tencuială, aminteşte de goticul tardiv alimentat, în parte, de literatura provensală cavalerească – este perioada impunerii familiei Gonzaga, după alungarea familiei Bonacolsi (căreia, de altfel, i-au aparţinut cele două palate din Piazza Sordello, integrate în Palatul Ducal, unde se află şi accesul principal). Ajungi apoi în faimoasa Camera degli Sposi, pictată de Andrea Mantegna sau, la capătul vizitei, în mirabilul studiolo al Isabelei d’Este şi îţi aminteşti de înflorirea Renaşterii în Lombardia. Trecînd prin Sala di Troia, acoperită de frescele lui Giulio Romano, eşti cuplat la estetica complicată a Manierismului – completată de coloanele torsadate din Cortille della Cavalerizza, accesibile vizual din acea zonă. Urmează îndată o galerie de antichităţi, ca preambul al fastului de la curtea lui Vincenzo, patronul lui Rubens şi al lui Claudio Monteverdi. În fine, portretele de aparat tîrzii anunţă crepusculul  familiei Gonzaga; afli, într-una dintre încăperi că, în 1707, Ferdinando Gonzaga,  declarat felon al Imperiului Austriac, se refugiază la Veneţia, luînd cu sine cea mai mare parte a bogăţiilor din palat.