OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Piazza del Campidoglio din Roma relevă, fără îndoială, una dintre compoziţiile arhitectural-urbanistice cele mai inspirate. Conturul său trapezoidal este închis pe trei laturi de palate tîrziu-renascentiste, cea de a patra deschizîndu-se către oraş printr-o rampă străjuită de statuile celor doi Dioscuri. Acest perimetru, apoi, circumscrie un oval cu desen complicat, în centrul căruia tronează ecvestra împăratului Marcus Aurelius. Să mai adăugăm că însăşi conformaţia accidentată a sitului contribuie decisiv la caracterul scenografic al ansamblului, prin rupturi de nivel, dar şi printr-o axialitate deviată în raport cu zona adiacentă (Piazza Venezia, biserica Santa Maria in Aracoeli). Locul astfel amenajat, pe platoul colinei capitoline, a primit funcţiunea nobilă de muzeu, suprapusă peste cea iniţială de centru civic. Arareori se întîmplă ca în întocmirea unui spaţiu muzeal să conlucreze într-atît de spectaculos teritoriul, ansamblul arhitectural şi patrimoniul; cele trei componente se potenţează reciproc, înlănţuindu-se într-o suită de semnificaţii şi simboluri.

 

Mai întîi, se cuvine să amintim că locul avea, încă din Evul Mediu, o vie dimensiune participativă. Consacrată ceremoniilor publice solemne, teatru al evenimentelor civice, dar şi al execuţiilor capitale (nu întîmplător statuia lui Cola di Rienzo este plasată în stînga rampei), piaţeta capitolină era percepută ca un soi de Caput Mundi; vechea denominaţie medievală, de umbilicus, ar fi reluată simbolic – după Charles de Tolnay – tocmai prin ovalul uşor bombat, a cărui reţea liniară se regăseşte într-o schemă cosmologică desenată, în veacul al X-lea, de Isidor din Sevilla. Sistematizarea zonei este, însă, de dată mai recentă, ea oferind, pînă în secolul al XVI-lea, o privelişte mai curînd dezolantă. Se pare că o atare decizie a fost declanşată de vizita lui Carol Qvintul în 1536 – mai precis, de dezolarea Papei Paul al III-lea Farnese de a nu fi avut la dispoziţie un decor triumfal pe potriva ilustrului oaspete. Drept consecinţă, ambiţioasa antrepriză i-a fost acordată lui Michelangelo Buonarotti, artifex papal.

 

Pornind de la datele sitului, Michelangelo a conceput un soi de salon în aer liber, identic structural cu piaţa centrală din Pienza (proiectată de un discipol al lui Leon Battista Alberti) sau cu piaţeta San Marco din Veneţia (croită de Andrea Sansovino): aceeaşi fluiditate a spaţiului, o similară tranziţie, prin porticuri deschise, între perimetrul zidit şi golul rezultat. În epoca în care şantierul era iniţiat, două dintre clădiri fuseseră deja de ceva vreme înălţate: Palazzo dei Senatori şi Palazzo dei Conservatori. Acesta din urmă, după recompunerea faţadelor, a fost replicat identic în aşa-numitul Palazzo Nuovo, respectînd chiar şi unghiul de 80 de grade în raport cu edificiul din fundal. Tocmai de aceea, traseul evazat al pieţei nu vizează corectarea unei deformări optice (cum se afirmă uneori), ci speculează condiţiile preexistente ale sitului.

 

Pe lîngă rezolvarea spaţial-funcţională, Michelangelo a mai adus o inovaţie de detaliu: ordinul colosal, reprezentat de pilastrul ce unifică toate nivelurile edificiului, de la bazament pînă la arhitravă, în locul clasicei suprapuneri de ordine – doric, ionic, corintic. Pe lîngă efectul regulator şi dialogul vizual între liniile verticale şi cele orizontale, o asemenea abordare triumfalistă împlinea în mod adecvat visul obsedant al grandorii antice. În plan simbolic, continuitatea era sugerată prin plasarea anticei ecvestre (adusă din Piazza del Laterano, unde supravieţuise doar pentru că trecea drept o figurare a împăratului Constantin) în centrul „ombilical“ al pieţei şi al unei iconografii a puterii laic-religioase ce amesteca virtutea republicană şi eroismul cavaleresc. Printr-o bizară răsturnare, împăratul roman devine un (deja anacronic) condotier, asemenea unor Guidoriccio da Fogliniano, John Hackwood, Gattamelata sau Colleoni. Finalmente, un rol însemnat îl joacă şi patrimoniul adăpostit de scenografia arhaicului Caput Mundi. Este vorba, mai precis, de Muzeele Capitoline amenajate în cele două clădiri gemene. Dintru bun început se cuvine a fi amintit că nucleul patrimoniului actual aparţine, de fapt, preistoriei muzeologiei, ba chiar devansează ordonarea arhitecturală; instalarea colecţiei de sculptură antică a Papei Sixt al IV-lea pe colina capitolină, în 1471, reprezintă un prim simptom al glisării dinspre colecţionismul privat către instituţia muzeală. Vocaţia locului este împlinită oficial în 1739, anul inaugurării Muzeului Capitolin, datorită eforturilor succesive ale papilor Clement al XI-lea şi Clement al XII-lea. Următorul suveran pontif prilejuieşte, apoi, gestaţia Pinacotecii Capitoline, prin dispensa acordată moştenitorului ruinat al familiei Sacchetti, în schimbul colecţiei sale de pictură.