OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă aţi vizitat Centrul „Georges Pompidou“ din Paris, merită să mai zăboviţi prin zonă, prelungind trecerea în revistă a artei din secolul al XX-lea. Nu departe, se află Muzeul Picasso, instalat, din 1985, într-una dintre cele mai importante case particulare din zona Marais – Hôtel Salé, pe Rue de Thorigny, la nr. 5 –, construită în 1656 pentru Aubert de Fontenay, colector de impozite pe sare (de unde şi numele clădirii). Un edificiu fără excese decorative, pe alocuri cu finisaj voit rudimentar, dar cu o justă împărţire interioară. Sînt aici nu mai puţin de douăzeci de săli, în care recompui, desfăşurată, întreaga biografie a lui Pablo Picasso.

Muzeul de pe Rue de Thorigny este locul potrivit pentru a scăpa de aceste supărătoare inadecvări. Descoperi astfel că prima sală expune opere din anii de tinereţe – mai cunoscuţi ca perioada albastră –, în care cromatica se leagă de o epocă de tristeţi, descurajări şi dificultăţi materiale. Sînt anii boemei din Montmartre. Apoi, perioada roz şi sala a doua: tematica alunecă spre lumea saltimbancilor, Picasso fiind un spectator asiduu al circului Medrano. Mai departe, în sala a treia, pătrundem în laboratorul Domnişoarelor din Avignon. În colecţiile muzeului, se află, ca un soi de passe-partout pentru acest tablou hipercelebru, mai multe studii intermediare şi desene preparatorii. Acesta este, de fapt, momentul istoric al rupturii violente de ordinea figurativă a imaginii. Urmează, în sfîrşit, cubismul, în sala a patra. Şapte ani, începînd din 1910, cu un adevărat program – analitic şi sintetic –, în care „chipul“ artei este destrămat şi recompus. Fragmentarea, convieţuirea simultană a celor trei dimensiuni şi a acestora cu timpul, sacrificarea cromaticii, colajul. Pe scurt, o epocă intens creativă pentru Picasso şi crucială pentru arta contemporană.

Mai departe, compartimentele muzeului, sacrificînd cronologia strictă, modulează etape şi ipostaze felurite. Ca de pildă, colecţia personală – vreo cincizeci de tablouri şi desene făcute de artişti pe care Picasso îi preţuia (Renoir, Cézanne, Henri Rousseau, Matisse, Miró, Braque etc.) – sau etapa suprarealistă, consumată între 1925 şi 1929. Mai există o sală – a cincisprezecea – dedicată elaborării tabloului Guernica şi ororii războiului civil spaniol. În acest traseu, în mare parte aşteptat, al pictorului Picasso, se ivesc dintr-odată încăperile în care sînt distribuite gravurile şi lucrările ceramice, vase sau platouri, dar şi veritabile alcătuiri sculpturale animaliere şi antropomorfe.

Muzeul a fost constituit pentru a lua în primire donaţia făcută în 1979 de moştenitorii artistului, la care s-au adăugat mai multe achiziţii. Miza declarată este conservarea unui corpus unic, alcătuit din cîteva mii de lucrări (pictură, sculptură, desen, gravură, ceramică), acoperind întreaga carieră a artistului, dar şi arhivele (100.000 de manuscrise şi 17.000 de fotografii) şi colecţia personală de artă primitivă, veche şi modernă. Este, într-un fel, o amplă operaţiune de muzeificare a unui mit.