Frecventarea marilor muzee europene
reprezintă, fără îndoială, mai mult decît un prilej
de instruire prin delectare. Fie că alegem să vizităm Museo di
Capodimonte, National Gallery, Alte Pinakothek sau Musée du
Louvre, ne îmboldeşte, în genere, ispita de a ajunge în
proximitatea capodoperelor. Oricare ar fi motivaţia contextuală,
pelerinajul (ideal) pe calea acestor formidabile depozite ale
culturii europene rămîne profitabil, iar preocuparea de a le
asimila este meritorie. Totuşi, abandonarea la răstimpuri a acestei
via aurea, în favoarea unor trasee mai puţin bătătorite, nu
poate fi decît benefică: îţi gestionezi, astfel, o
igienică alternanţă între major şi minor, între
abundenţa strivitoare şi restrîngerea măsurată; în
plus, nu de puţine ori ai surpriza regăsirii, stingheră printre
exponate comune, tocmai a unei capodopere.
În chip analog, salba de cetăţi
din jurul Florenţei – Siena, Pisa, Pistoia, Sansepolcro sau Arezzo
– poate deveni, chiar şi pentru cîteva ceasuri, teatrul unor
memorabile experienţe estetice; în locul grandorii, al
monumentalului, ai parte de farmec şi de pitoresc local, iar
hiperpopularizării turistice i se substituie surpriza descoperirii.
O asemenea incursiune poate fi, bunăoară, încercată la
Lucca, unul dintre acele oraşe toscane cu fizionomie deopotrivă
inconfundabilă şi particulară. Te frapează aici, între
altele, omogenitatea stilistică a arhitecturii ecleziastice,
contrastul dintre geometria de castru a străzilor şi incinta
fortificată, piaţa construită pe traseul oval al unui vechi
amfiteatru sau arborii crescuţi pe terasa unui turn medieval. În
raport cu aceste ornamente locale, speculate turistic, Museo
Nazionale di Palazzo Mansi este mai curînd o prezenţă
discretă.
Situată în zona de vest a
centrului istoric, aproape de margine, această instituţie se
ascunde îndărătul unui front compact de clădiri. Nimic nu o
particularizează, poate doar ancadramentul auster al porţii şi
blazonul familiei Medici. Edificiul, în limitele unor
dimensiuni rezonabile, are o planimetrie mai curînd neregulată,
organizată în jurul unei curţi interioare. Odată intrat –
printr-un gang locuit de o veche trăsură –, ai impresia că eşti
absorbit într-un circuit complicat ce te trece dintr-o încăpere
în alta, mediază între cele trei niveluri şi îţi
rezervă neaşteptate apariţii. Una dintre ele este salonul central
de la piano nobile, conceput, de la bun început, ca piesă de
reprezentare, ca receptacul al spiritului cultivat, după cum o
demonstrează frescele parietale cu scene din Eneida, lucrate de un
pictor de şcoală bologneză, un anume Giovan Gioseffo dal Sole, sau
tavanul decorat cu perspective arhitecturale savante, menite să
înşele ochiul şi să amplifice spaţiul. De aici, traseul se
poate bifurca în două direcţii – fie spre zona privată a
palatului, fie spre galeria de tablouri. Dacă optezi pentru prima
dintre ele, pătrunzi în ceea ce a mai rămas din cadrul
opulent în care se desfăşura viaţa cotidiană a unei familii
avute în urmă cu trei veacuri; încăperi cu titulaturi
cromatice, precum „Camera da letto azzurra“, încărcate de
mobilier aurit, draperii, oglinzi şi tapiserii flamande, încă
mai păstrează efluvii misterioase. Cu puţină imaginaţie, în
acest cadru rocaille, te poţi imagina înăuntrul paginilor
scrise de Choderlos de Laclos sau Casanova.
Dacă, dimpotrivă, alegi să vizitezi
pinacoteca, afli patru săli ticsite cu portrete, naturi moarte sau
felurite naraţiuni. Colecţia, însumînd puţin peste
optzeci de piese, este destul de omogenă şi bine întocmită.
Nici nu e de mirare, de vreme ce ea a aparţinut odinioară Casei de
Lorena, moştenitoare, la rîndul ei, a familiei Medici; în
fapt, tablourile expuse aici au fost dăruite de Leopold al II-lea,
în 1847, cu ocazia alipirii oraşului la ducatul Toscanei.
Multe dintre ele poartă semnături ilustre, precum cele ale lui
Jacopo Pontormo (chiar o capodoperă – Rittrato di giovinetto) sau
Agnolo Bronzino (una dintre versiunile portretului lui Cosimo I de
Medici), Domenico Beccafumi, Veronese, Tintoretto sau Salvator Rosa.
Calităţii exponatelor i se adaugă şi ambianţa – înşiruirea
spaţiilor, tapetul, stucatura, aura istorică – ceea ce
constituie, în fond, identitatea locului (destul de imprecisă
în multe din marile muzee).
În mod previzibil, primul etaj
este şi cea mai reprezentativă zonă a muzeului, tocmai pentru că
reconstituie convingător contextul iniţial. Instituţia nu se
restrînge însă doar la atît. Dacă parterul este
destinat unor funcţionalităţi conexe – expunere temporară, zonă
didactică sau sală de conferinţe (ceea ce, pentru un muzeu de
provincie, este admirabil) –, ultimul nivel prezintă producţia
artistică locală din ultimele două secole: o versiune a
neoclasicismului (Bernardino Nochi şi Pompeo Batoni), pictură
istorică, iconografia princiară (suverani ai cetăţii Lucca din
secolul al XIX-lea, între care şi o soră a lui Napoleon) sau
„purismul“ lui Michele Ridolfi, dar şi alte artefacte –
lucrări din bronz, gips, teracotă etc.
Cu o asemenea amenajare, căpătăm
impresia că cele două dimensiuni ale muzeului din Lucca – cea
privată şi cea publică – sînt cumva etajate. Indirect,
această suprapunere reflectă şi destinul locului: posesiune a
familiei Mansi, extinsă în secolul al XVII-lea, cînd
palatul a fost construit prin alipirea unor construcţii preexistente
(de unde şi iregularitatea planimetriei), apoi a casei Medici-Lorena
(ceea ce explică prezenţa blazoanelor), pentru ca, în final,
întreaga proprietate să fie vîndută statului italian.
Acest ultim act avea loc în 1965; doisprezece ani mai tîrziu,
Museo Nazionale di Palazzo Mansi îşi deschidea porţile.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters