OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa numita „fürstbischöfliche Rezidenz“ a fost construită în epoca de apogeu a prinţilor-episcopi de Würzburg, nu cu mult înainte ca ocupaţia napoleoniană să pună capăt autonomiei şi gloriei împărţite vreme de secole de două familii – von Schönborn şi von Greiffenklau. Interesant este că această dualitate se distribuie în patronajul ansamblul rezidenţial: prima dintre cele două dinastii a organizat şantierul, între anii 1720 şi 1749, pentru ca un reprezentant al celei de a doua să desăvîrşească decorul (1750-1753). Deşi de o amploare imperială, edificiul are particularitatea de a fi unitar. Coeziunea stilistică e însă aparentă, în logica proiectului, între rezolvarea de ansamblu şi detaliu. O mai amănunţită evaluare relevă, în componenţa unui stil autonom ce s-ar putea numi „Würzburger Rokoko“, fuziunea unor elemente disparate (franceze, germane, italiene, austriece) de vocabular arhitectural şi decorativ. Printr-o fericită potrivire a hazardului, palatul episcopal a devenit scena întîlnirii, sub semnul capodoperei, a cîtorva dintre figurile de prim-plan ale artelor secolului al XVIII-lea: arhitectul Johann Balthasar Neumann, pictorul Giambattista Tiepolo şi stucatorul Antonio Bossi.

 

Pătrunderea în ambianţa acestei strălucitoare reşedinţe înseamnă o succesiune de senzaţii şi delectări vizuale. Percepi mai întîi clădirea, dinspre oraş, din piaţeta uşor bombată (dinamism latent), iar apoi din curtea interioară. Treci în revistă ordinele arhitecturale şi caligrafia ornamenticii, blazonul episcopal cu lei rampanţi ce încununează corpul central şi poporul de statui, busturi şi măşti, pentru ca apoi, cunoscînd în prealabil devastatoarele răni ale bombardamentului britanic din 16 martie 1945, să ţi se dezvăluie miracolul unei restaurări eroice. De altfel, fiecare dintre sălile destinate vizitării este, în parte, un asemenea teatru al recuperării, documentat fotografic într-un interludiu al parcursului muzeal. Urmează apoi spectacolul interiorului: mai întîi deschiderea formidabilă, dinspre vestibulul întunecat şi auster, rece şi relativ scund, către casa scării de onoare, vastă şi abundent luminată, urmată apoi de un circuit ce potenţează feluritele încăperi dinspre registrul imperial (Kaisersaal) către cel al intimităţii fastuoase (Grünlackiertes Zimmer – Salonul cu lac verde).

 

În montajul palatului muzeificat strălucesc cu deosebire trei piese, înlănţuite în prima parte a incursiunii, avînd un caracter de aparat şi desfăşurînd un adevărat cortegiu de virtuozităţi artistice: casa scării, „Salonul alb“, împodobit cu o sarabandă de motive vegetale din stuc, şi „Sala imperială“. Aceasta din urmă a constituit prilejul angajării inspirate a pictorului veneţian Giovanni Battista Tiepolo. Rezultatul este un interior de o vie exuberanţă ce armonizează fresca (plafonul oval şi două scene murale) cu stucatura, poleiala şi pictura în ulei. Aici era primit împăratul împreună cu suita sa, avînd a contempla alegorii mitologic-imperiale şi înşelătoare artificii tehnice – ochiuri de oglinzi încastrate în aurul bolţilor cu scopul de a reverbera lumina sau trecerea iluzionistă de la stucatură la pictură (şi invers) –, şi tot aici, astăzi, delicata arhitectură a muzicii lui Mozart completează muzicalitatea arhitecturii lui Neumann.

 

Încheierea acestei antreprize a însemnat, pentru Tiepolo, începutul a ceea ce avea să devină opera capitală a întregii sale cariere, probabil cea mai mare frescă lucrată vreodată şi, în acelaşi timp, apogeul unei anumite retorici picturale. Pe suprafaţa de aproape 600 de m2 a plafonului boltit peste scara de onoare, se desfăşoară o titanică schemă alegorică: imaginea Cerului (cu zborul lui Apollo şi al altor zeităţi, cu personificările anotimpurilor, ale zodiilor şi ale orelor) suprapusă peste cea a Pămîntului (reprezentat prin alegoriile celor patru continente ale mapamondului modernităţii timpurii). Mişcarea lăuntrică a acestei naraţiuni poartă privirea către glorificarea prinţului-episcop Karl Philipp von Greiffenklau, a cărui efigie este încorporată în friza Europei. În privinţa acestor vastisime picturi, dincolo de eventualele reticenţe relative la receptarea sintaxei rococo, este demnă de reţinut „inteligenţa picturală“ (pentru a relua titlul cărţii scrise de Svetlana Alpers şi Michael Baxandall, Tiepolo and the Pictorial Intelligence, Yale University Press, 1994) pusă în mişcare de un pictor nedreptăţit de (imediata) posteritate. Sub acţiunea ei, lectura unei scheme iconografice este corelată cu particularităţile amplasamentului, mai precis cu secvenţialitatea parcurgerii treptelor scării de onoare, la fel cum luminozitatea de diferite intensităţi, regizată de arhitectul Balthasar von Neumann, este speculată în distribuirea scenelor, iar redarea abreviată a personajelor ţine cont de curbura bolţii.