OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În varietatea caselor de colecţionar, Muzeul Mayer van der Bergh ocupă un loc aparte: îndeajuns de discret şi, în acelaşi timp abundent, pentru ca, odată descoperit, să stîrnească entuziasmul. Mărturisesc că, ajuns la Antwerpen pentru o zi, m-am grăbit să explorez Muzeul Regal de Arte Frumoase şi, desigur, Casa lui Rubens. În drum spre aceasta din urmă, însă, am avut inspiraţia să mă opresc pe Lange Gasthuisstraat, la numărul 19, în faţa unei clădiri mai curînd modeste. Faţada, deşi recentă, manevrează un vocabular istorist din care nu lipsesc aticul în trepte, arcaturile oarbe cu traiectorii gotice şi reliefurile încastrate. Dincolo de o anume solemnitate – ferestrele ample, geometria severă, cadenţa asizelor de cărămidă aparentă –, edificiul emană aerul familiar al decorului unei scene de gen pictate de Pieter de Hooch. În contrast cu rigoarea exteriorului se află, însă, interiorul baroc, fermecător-sincretic.

 

Fritz Mayer van der Bergh este, pentru epoca sa, unul dintre cei mai însemnaţi colecţionari belgieni. A fost, în egală măsură, un fervent apologet al culturii flamande, înrolat, alături de alţi intelectuali din mediul local, în mişcarea de reformulare a identităţii naţionale. Prin urmare, efortul pe care l-a angajat în construirea colecţiei sale deschide o panoramă largă asupra artelor neerlandeze. Interesantă, pe de altă parte, este stratificarea ansamblului muzeal: colecţionarul a început să adune antichităţi şi material arheologic, a continuat cu textile tîrziu-medievale, pentru a se deschide, treptat, către pictură şi sculptură. Chiar dacă s-a dispensat, în timp, de o parte din achiziţiile timpurii (în 1891 a organizat două licitaţii cu acest scop), patrimoniul muzeului numără, azi, în jur de 3.000 de piese.

 

Vizitatorul are de străbătut încăperile a două etaje, dispuse asimetric, în funcţie de limitările locului. Spectacolul este bine regizat: ruperi de nivel, scări interioare, delimitări ingenioase între diverse spaţii pe care le întrevezi doar, fără acces imediat; pe de altă parte, aspectul opulent al tapetului de piele cu încrustaţii aurite, ritmul stîlpilor de lemn cu siluete manieriste sau cadenţa şemineurilor de marmură. Într-o asemenea ambianţă sînt instalate piesele colecţiei. La parter, spre exemplu, intri mai întîi într-un salon amplu, „de aparat“, cu portrete din secolul al XVII-lea – Jan Mytens, Cornelis Ketel şi alţii. După un preambul cu scene de gen păşeşti în universul picturii timpurii neerlandeze; exponatele sînt spectaculoase – am reţinut, spre exemplificare, un triptic de Quentin Metsys pictat pe la 1520 (între cele mai mari cunoscute) şi un panou din secolul al XIII-lea (considerat cel mai vechi exemplar din pictura neerlandeză), dar şi două coloane romanice antropomorfe de la Chîlons-sur-Marne, cioplite între 1170 şi 1180.

 

Etajul superior prelungeşte, în parte, pictura. Găseşti aici, luminate discret şi invitînd la contemplare intimă, naturi moarte, flamande şi olandeze. Orientarea generală adumbreşte, însă, tabloul în ulei, pentru a privilegia artele minore. Există o „sală gotică“ în care sînt distribuite fildeşuri, fragmente de vitraliu (de la Notre-Dame din Paris), sculptură mică (policromă) religioasă, dar şi panouri pictate de Juan de Flandra, Jan Mostaert şi Pieter Aertsen; în altă încăpere au fost aşezate obiecte de cult din varii materiale – bronz, alabastru, lemn sau plumb – de provenienţă bizantină şi carolingiană. O piesă importantă este biblioteca unde, în afara volumelor cu legături elegante, poţi contempla bijuteria colecţiei: un breviar cu miniaturi de început de secol XVI, cumpărat în 1898 de la Londra, cu suma de 35.000 de franci.

Traseul muzeului culminează cu „sala Breughel“. Fritz Meyer a fost o figură-cheie în redescoperirea lui Pieter cel Bătrîn – şi a delimitării între opera acestuia şi cea a fiului său, Pieter cel Tînăr –, manifestînd o tenace pasiune pentru achiziţionarea pieselor cît mai obscure, spre a le depista identitatea. În urma investigaţiilor sale a şi rămas, de altfel, o voluminoasă corespondenţă cu muzee şi cu savanţi din lumea largă; între altele, de numele său se leagă identificarea unui tablou pomenit pe la 1600 de biograful Karel van Mander şi considerat pierdut – Dulle Griet, de Pieter Breughel cel Bătrîn, cumpărat la o licitaţie din Köln cu doar 488 de franci.