OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu poţi intra în Florenţa altfel decît ca într-o cetate a artelor. Din pragul ei (Santa Maria Novella) şi pînă la Piazzale Michelangelo, de unde se deschide o splendidă privelişte panoramică, sau chiar mai sus, pînă la bijuteria arhitectonică San Miniato al Monte, eşti asaltat de capodopere, de ilustrisime nume de artişti, de statui sau edificii inventariate de orice manual de istoria artei. Astfel, pentru o sumară ilustrare, la Galleria dell’Accademia îl descoperi pe Michelangelo, la San Marco pe Beato Angelico, la Santa Maria delle Carmine pe Masaccio, iar la Santa Felicita pe Pontormo. Itinerarul cultural include muzee faimoase, precum Pitti sau Uffizi, locuri istoricizate, ca Piazza della Signoria cu Palazzo Vecchio sau Piazza San Giovanni, cu domul lui Brunelleschi, baptisteriul împodobit de Ghiberti şi campanila lui Giotto; risipite printre aceste obiective majore, descoperi însă şi locuri mai puţin frecventate de turişti. Între ele se află şi Muzeul „Stefano Bardini“.

 

Mai curînd decît o instituţie, el este un sanctuar al gustului pentru colecţionism. Între anticarii italieni ai jumătăţii de veac de dinaintea primei conflagraţii mondiale (epoca construirii marilor colecţii private), Stefano Bardini a fost un veritabil sacerdot. „Avea un ochi excelent şi descoperea oriunde lucrarea artistică cu adevărat genuină.“ Astfel îl caracteriza prietenul său de o viaţă, istoricul de artă Wilhelm von Bode, în vreme ce o altă figură majoră a aceleiaşi discipline umaniste, Bernard Berenson, apela la erudiţia sa pentru validarea propriilor conjecturi. Pe lîngă intuiţie şi ştiinţă, admirabil desfăşurate, Stefano Bardini a avut parte şi de un răstimp favorabil: în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, odată cu restructurarea centrului istoric al Florenţei, o seamă de clădiri vechi au fost demantelate; fragmentele arhitecturale astfel risipite, laolaltă cu obiectele descoperite accidental sau nu, au intrat într-un formidabil circuit, din care au avut de profitat atît amatorii de antichităţi, cît şi istoria artei. Bardini însuşi, intermediind şi adunînd pentru sine, a contribuit la difuzarea mitului Renaşterii italiene şi mai ales la (re)cunoaşterea artei aplicate. Ca anticar, a avut clienţi renumiţi, iar allestimento-ul întreprins între marginile propriului muzeu – fundalul azuriu, spre exemplu – a inspirat şi alte instituţii private similare, precum „Jacquemart-André“, din Paris, sau „Isabella Stewart Gardner“, din Boston.

 

Actuala prezentare urmează viziunea iniţială, ce prevedea dispunerea obiectelor pe criterii structural-generice. Astfel, succesiunea te poartă de la lapidarium către sala cu cassoni şi Madonne din lemn policromat şi aurit (între care două de Donatello), apoi înspre ambianţa intimă a micilor altare, a tavolelor pictate (între altele, San Michele Arcangelo de Antonio del Pollaiolo) şi a bronzurilor veneţiene de dimensiuni reduse (tip de manufactură la înfiriparea căreia a contribuit Donatello, în sejurul său padovan); mai departe, ajungi într-un cabinet cu desene de Giambattista şi Lorenzo Tiepolo, treci prin galeria policromă a covoarelor turceşti şi persane din secolul al XVII-lea, pentru a-ţi încheia periplul în Sala Armelor – deopotrivă de luptă şi paradă –, ce te trimite cu gîndul la arta şi ceremonialul războiului, dar şi la vremea condotierilor.