OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Călătorului ajuns la Bologna i se dezvăluie lesne scenografia pitorească, locuri precum Piazza Maggiore, cu impunătoarea bazilică San Petroniu şi cele trei palate (dei Banchi, dei Notai şi d’Accursio), stradelele cu geometrie sinuoasă şi galerii umbroase, cele două turnuri faimoase (Asinelli şi Garisenda, ultimul pomenit de Dante în Infernul) sau cele şapte biserici medievale sudate într-un ansamblu armonios şi spectacular. În raport cu aceste obiective, Pinacoteca Nazionale ocupă un loc secund. Prezenţă discretă în fizionomia oraşului, de nimic semnalizată arhitectural, acest muzeu, plasat aproape la periferia centrului istoric, nu pare să aibă notorietatea cuvenită. O prejudecată maliţioasă ne lasă să credem că nici bolognezii înşişi nu prea au ştiinţă de propria pinacotecă; totuşi, chiar dacă în acea amiază de august în care i-am parcurs sălile am avut parte de o cvasicompletă solitudine, pictura descoperită acolo este prea valoroasă pentru a nu fi vizitată.

 

Patrimoniul acestei instituţii – după cum indică însăşi titulatura – se restrînge la pictura italiană, cu un accent pe şcoala locală. Fără a fi ocolite personalităţi toscane (precum Giotto ori Vasari) sau venete (ca Tiţian, El Greco sau Tintoretto), impresia generală alunecă, totuşi, către privilegierea academismului de coloratură romano-bologneză, a cărui sorginte coboară pînă la Rafael şi Perugino. Între altele, în acest muzeu se află faimosul panou de altar reprezentînd-o pe Sfînta Cecilia, trimis de Rafael în 1514 pentru a împodobi o capelă a bisericii San Giovanni in Monte, lucrare pe care biograful Giorgio Vasari o aşază la originea morţii (de supărare) a unui artist local – Francesco Raibolini. Dincolo de legendă şi competitivitate, rămîne un fapt: Raibolini, cunoscut îndeobşte ca Il Francia, este un Rafael local, iar măsura meşteşugului său poate fi verificată în sălile Pinacotecii din Bologna. Nicăieri nu întîlneşti o recoltă mai substanţială ca aici, la fel cum, în preajma acestor „pale“ de altar, majoritatea variaţiuni pe tema „Madonna con Bambino“, descoperi, realmente, un pictor excelent. Pentru mine, în orice caz, contactul cu pictura lui Raibolini a marcat memoria locului.

 

Pinacoteca Nazionale a fost instalată în actualul sediu de pe via Belle Arti 56 la începutul secolului al XIX-lea şi deschisă pentru publicul larg, după intervenţii de restructurare, în 1875. Proiectul înfiinţării acestui organism poate fi urmărit, însă, pînă în epoca luminilor; forţînd cronologia, am putea afirma că originea depărtată a pinacotecii noastre este însăşi instituţia academică înfiinţată către sfîrşitul secolului al XVI-lea. Se ştie că, alături de Ferrara şi Parma, Bologna a fost unul dintre oraşele cele mai active artistic din Emilia-Romagna. Aici a înflorit academismul, sprijinit pe inefabila poezie a picturii lui Rafael. De aici a purces, către amurgul veacului, resuscitarea picturii moleşite de volutele manierismului: pictorii Carracci – Agostino, Annibale, Lodovico şi Antonio – au întemeiat în această cetate, pe la 1580, Academia degli Incamminati, devenită mai tîrziu un veritabil receptacul de stil. Nu întîmplător, aproape un veac mai tîrziu, tocmai pe ei îi elogiază, în numele ideii (motorul esenţial al adevăratei picturi), Giovanni Pietro Bellori în cartea Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor moderni. La şcoala lor s-au format Domenichino, Guercino, Albani sau Guido Reni, pictori fără de care nu ne putem reprezenta secolul al XVII-lea şi „clasicismul“ barocului italian. Tablouri executate de toţi aceşti atlanţi ai academismului bolognez – unele dintre ele, precum Uciderea pruncilor de Guido Reni sau Madonna Bargellini de Lodovico Carracci, capodopere indiscutabile – se află risipite în spaţiul uşor cam strîmt al galeriei. Chiar dacă arcul temporal al secolelor XVI-XVIII este cel mai cuprinzător, patrimoniul Pinacotecii Naţionale include şi o secţiune de tavole şi poliptice de Tre- şi Quattrocento, cu fonduri aurite şi figuri lucrate în maniera graeca, ce ilustrează atît specificul local (Vitale şi Jacopino da Bologna), cît şi şcolile toscane; bijuteria acestui segment al galeriei este, fără îndoială, altarul pictat de Giotto di Bondone, unul dintre rarele exemplare autentificate de semnătura autorului.