Autor: 
Categoria: 
În 1830, cînd a fost inaugurată sub auspiciile monarhiei prusace (Königliches Museum), această instituţie expunea sculptură antică şi pictură renascentistă. Destul de curînd, în 1845, la patru ani după decretul regal ce prevedea transformarea insulei de pe rîul Spree într-un sanctuar al artelor şi ştiinţei, muzeul a primit titulatura actuală, cu rezonanţă oarecum vetustă. A urmat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai cu seamă prin efortul lui Wilhelm von Bode, un amplu proces de separare tematică şi relocare a patrimoniului, în paralel cu înfiinţarea unor noi muzee şi cu intensificarea achiziţiilor. În aceste împrejurări, în 1904, Altes Museum este restrîns doar la sfera Antichităţii clasice, urmînd a-i fi ulterior adăugată şi colecţia de artă veche egipteană.
Chipul originar al acestui muzeu derivă din dezbaterea desfăşurată în capitala Prusiei, în intervalul 1822-1830, pe tema orientării culturii dintr-o perspectivă politică. Pentru Friedrich Wilhelm al III-lea înfiinţarea unei instituţii muzeale depăşea graniţele simplei antreprize arheologice, transformîndu-se într-o miză paideică. Contextul mai larg include, pe de o parte, revigorarea humboldtiană a sistemului educaţional şi, pe de altă parte, reverberaţiile iluminismului. Edificator pentru această chestiune este, spre exemplu, textul lui Kant Răspuns la întrebarea: Ce este luminarea?, care vorbeşte despre ieşirea din starea de minorat („die Unmündigkeit“) ca despre o precondiţie a libertăţii, garantată de gîndirea pe cont propriu (idee ce reia motto-ul horaţian „sapere aude“). În sfera acestei eliberări de ordin intelectual intră experienţa estetică ca parte a modelării formative (faimosul „Bildung“ german), iar cultivarea, cu acest înţeles structurant, putea conduce către anularea limitelor sociale; în acest fel, ea căpăta un conţinut politic, iar idealul socialist al egalităţii era transpus în domeniul spiritului.
„Claritatea“ patronează, astfel, compunerea edificiului, prin îmbinarea între două exemple antice notabile – Stoa Poikile, din Atena, şi Pantheonul, din Roma – bogate în semnificaţii: stoa este o construcţie cu aspect de galerie acoperită cu portic, loc al dezbaterii prin excelenţă (aluzia la discursivitatea greacă şi mai ales la stoicism este plauzibilă), în vreme ce faimosul monument roman contura ideea de templu al artelor. De altminteri, o parte din statuara depozitată în muzeu este răsfirată în intercolonamentul acestui spaţiu, sub calota cu casetoane ce imita fidel originalul.
Schinkel îşi argumentează opţiunea prin observaţia că o clădire cu un asemenea program – pentru a cărui studiere a întreprins călătorii de studii în Italia, la Paris şi la Londra – are nevoie de un „centru impozant“ („ein würdiger Mittelpunkt“), care să funcţioneze ca loc al elevaţiei estetice. Acest spaţiu este menit, aşadar, să pregătească spectatorul pentru receptarea optimă a colecţiilor pe cale să le descopere, conferă, cu alte cuvinte, un conţinut cultural parcursului început din acel punct. Păşirea din portic în rotondă, echivalentă trecerii simbolice de la arhitectura greacă la cea romană, este cu atît mai spectaculoasă cu cît cupola nu este vizibilă din exterior, fiind camuflată de o structură prismatică, pentru a evita tensiunea relaţiei vizual-semantice cu domul catedralei din apropiere.
Proiectul lui Schinkel prevedea, de altfel, încorporarea muzeului într-un ansamblu urban complex, ce includea vechea catedrală barocă (al cărei aspect neoclasic i se datorează) şi o grădină (Lustgarten), alături de intervenţii de ordin edilitar precum amenajarea albiei rîului Spree pe acea porţiune, extinderi ale podurilor, alei de promenadă etc. Era obţinută, astfel, comuniunea dintre educaţie, religie şi loisir, în spiritul pedagogiei humboldtiene.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters