În ziua de 11 februarie 2008, o
veste cel puţin năucitoare a alarmat lumea amatorilor de artă: o
colecţie privată din Elveţia fusese jefuită. Două dintre cele
patru tablouri cu semnături ilustre (Monet – Maci lîngă
Vétheuil, 1879 şi Van Gogh – Crengi de castan înflorite,
1890) au fost totuşi recuperate, la scurt timp, într-o parcare
din apropiere. Celelalte pînze, în schimb (Contele Lepic
şi fiicele sale, pictată în 1871 de Degas, şi celebra
Jiletcă roşie din 1889 a lui Cézanne), rămîn în
continuare de negăsit. Primul efect al acestui rapt odios a fost
închiderea, pentru mai multe luni, a instituţiei prejudiciate.
Al doilea, activat odată cu redeschiderea, a fost transformarea ei
într-un soi de redută; nu ai acces la colecţie fără o
prealabilă notificare şi în absenţa unui grup gata
constituit, iar pentru publicul larg muzeul este deschis, în
baza unei liste, doar în prima zi de miercuri a fiecărei luni,
începînd cu orele 15.00; suplimentar, preţul biletului
s-a dublat, ceea ce face din Fundaţia „Emil Bührle“ cea mai
scumpă delectare muzeală din Zürich (şi probabil din întreaga
ţară).
Pentru mine, cel puţin, a fost o
experi-enţă interesantă. Am fost vag nedumerit de ritualul
intrării – nu doar uşa imobilului, dar şi grilajul porţii se
deschideau abia după ce numele îţi era găsit în
registru. Am ascultat o vreme explicaţiile furnizate de ghid; în
sfîrşit, m-am desprins de grup pentru a-mi construi propria
relaţie cu acel spaţiu.
Expresia arhitecturală a
stabilimentului pare în dezacord cu programul. De fapt, muzeul
se află într-o vilă comun-burgheză de pe Zollikerstrasse
172, în imediata vecinătate a locuinţei lui Emil Bührle
(1890-1956), achiziţionată în 1940 tocmai pentru adăpostirea
colecţiei. Specificul locului se conturează prin colocviul intim
dintre spaţiul restrîns şi densitatea de piese cu adevărat
valoroase. În încăperile celor trei niveluri sînt
înmănuncheate aproximativ 200 din cele 320 de opere de artă
lăsate în 1956 de rafinatul amator. Regula expunerii este
libertatea controlată; un bun exemplu este chiar prima sală, largă,
cu un pian de concert în centru, tablouri de Manet, Monet şi
Pissaro şi o vitrină cu plastică mică antică şi orientală.
Predomină pictura modernă franceză, în contrapunct cu
panourile vechilor maeştri olandezi şi cu cele cîteva
exemplare italiene. Ultimul etaj, apoi, este destinat sculpturii
gotice de retablu – o colectivitate de sfinţi, episcopi, madone
din lemn policromat şi aurit. Există, la nivelul intermediar, şi
un simulacru de salon rococo (obţinut prin tratamentul pardoselii,
mobilierul vetust, candelabru şi stucaturi) în care sînt
plasate două formidabile vedute de Canaletto, laolaltă cu tablouri
de Tintoretto, El Greco, Tiepolo şi Goya. Casa scării, în
sfîrşit, este o veritabilă „galerie Delacroix“.
Colecţia bogatului industriaş Emil
Bührle este, fără îndoială, una dintre cele mai
însemnate în spaţiul european. Dincolo de „recolta“
de nume ilustre (nu întîlneşti aici, de fapt, pictori
minori sau obscuri), atrage atenţia calitatea unora dintre tablouri:
fie deja faimoase – este cazul pînzei lui Cézanne,
furată –, fie neobişnuite în raport cu ansamblul operei –
ca, de pildă, o Crucificare de Francesco Guardi. Nucleul ansamblului
îl constituie pictura impresionistă şi postimpresionistă
(mai ales Cézanne, Van Gogh, Gauguin şi Monet) cu care, în
1913, colecţionarul de mai tîrziu a venit în contact în
Galeria Naţională din Berlin.
Această întîlnire a fost,
de fapt, resortul declanşator. Metafora prin care surprindem adecvat
alcătuirea patrimoniului este unda. „Atunci cînd arunci o
piatră într-o apă neclintită – pentru a invoca un pasaj
autograf – apare un cerc la suprafaţă, generînd un al
doilea cer concentric, apoi al treilea şi aşa mai departe, în
funcţie de impact“. Pentru colecţia lui Emil Bührle,
„piatra“ aruncată în 1913 a desenat primul cerc abia în
1934 (din acest an datînd primele achiziţii, un desen de Degas
şi o natură moartă de Renoir), celelalte, mai largi, mai difuze,
conturîndu-se mai ales în ultimul deceniu al vieţii
(cînd au fost cumpărate majoritatea operelor). O receptare la
fel de legitimă a unduirilor colecţiei stă sub semnul gustului
estetic, în numele căruia refuza, de pildă, piese de Lucas
Crananch sau de Rubens: cercurile interioare aparţin modernităţii
franceze, cele intermediare avangardei, iar cele exterioare, în
sfîrşit, vechilor maeştri şi artelor aplicate.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters