OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Concepţia lui Bode despre expunere şi ambientarea spaţiului muzeal este rezumată într-un număr din 1891 al publicaţiei britanice Fortnightly Review: „miza majoră ar trebui să fie izolarea cît mai mare a fiecărei lucrări şi plasarea într-o încăpere care, în toate aspectele ei materiale, precum iluminarea sau architectura, ar trebui să se apropie în cel mai mare grad de locaţia pentru care a fost dintru început proiectată“. În fapt, este amendată aici dispunerea clasică, fastidioasă, supraîncărcată, moştenită de la Salonul francez al vechiului regim, ce făcea indistinctă tema. Ca alternativă, Bode propune montajul integrant, în care pictura şi sculptura să convieţuiască armonios cu artele aplicate (mobilierul mai ales), fără ca vreunul dintre exponate să prevaleze într-un mod categoric asupra celorlalte, rezultînd săli stilistic-cronologice. Acest tip de asamblaj, caracterizat de o bogată aluzivitate, îngăduia (prilejuia chiar) vizitatorului să identifice, în jurul unor lucrări, o pluralitate de conexiuni posibile, dintre care nici una nu era prea specific definită. O asemenea viziune contextual-totalizatoare, formată pe filieră burckhardtiană, a fost pusă în practică mai întîi la Altes Museum, iar apoi, desigur, la Kaiser Friedrich Museum.

Împreună cu arhitectul de curte al lui Wilhelm al II-lea, Ernst Eberhard von Ihne, Wilhelm von Bode reuşeşte canalizarea unei instituţii muzeale, dedicate lui Friedrich al III-lea, într-un monument al imperium-ului prusac, speculînd un sit dificil, de plan triunghiular, delimitat pe două laturi de apele rîului Spree, iar pe cea de a treia de o cale ferată. Planimetria este inteligent rezolvată într-un sistem de pavilioane şi curţi de lumină, gîndit tocmai în scopul unei funcţionări cît mai eficiente. Inedită este inserţia unor elemente relativ alogene – simulacrul de spaţiu basilical din centrul edificiului şi cele două cupole de pe axa longitudinală. Preluarea acestora echivalează cu o (re)semantizare: noul edificiu este conceput ca monument, înnobilat nu doar prin vocabularul arhitectural clasic, ci şi de universalitatea celestă a cupolei. Nu întîmplător, sub aceste boltiri au fost plasate ecvestra împăratului Friedrich al III-lea (cupola mare, în zona accesului) şi efigiile strămoşilor din familia Hohenzollern (cupola mică). Astfel, această clădire – ale cărei siluetă şi configuraţie a sitului amintesc în mod curios de biserica Santa Maria della Salute din Veneţia – devine un relicvariu militar al Prusiei, a cărui funcţie adiacentă este cea de muzeu. Întîmplător sau nu, patrimoniul acestuia, alcătuit din multiple colecţii individuale – numismatică, artă bizantină, pictură de Renaştere italiană, retabluri flamande şi sculptură gotică, pictură franceză şi statuară germană  de secol XVII etc. –, aspiră el însuşi la universalitate, reflectînd, la dimensiunea ansamblului, principiul integrării şi al  asociaţiilor, susţinut de Wilhelm von Bode.