OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De ce iubim femeile? De ce nu le mai iubim si ni se face dor de duca? Dar ele de ce ne iubesc, daca tot e sa fie ceva la mijloc, pina sa fie satule si sa nu le mai trebuiasca nimic altceva decit putina liniste si singuratate? Nimeni nu stie raspunsul exact si formula ideala: egalitate absoluta si sanse deopotriva pentru unii sau pentru altele. Pe cont propriu, fiecare pentru ea/el, daca o fi de gasit vreun raspuns. Johannes Brahms a fost si el dintre cei care au incercat sa gaseasca raspuns la aceasta dilema. S-a mai indragostit/incurcat el si cu alte citeva femei, putine la numar altminteri, dar toata viata a iubit-o pe Clara Schumann, sotia mentorului sau, marele compozitor Robert Schumann. Brahms a fost fidel acestei mari iubiri de-o viata. Cu 14 ani mai mare decit el, Clara a beneficiat de sentimentele profunde ale lui Brahms, si in timpul vietii lui Robert, si in timpul teribilei boli a sotului, si dupa moartea lui. La rindul ei o mare pianista, dar avind si multe obligatii familiale datorita numerosilor ei copii, Clara Schumann, putem spune azi, a influentat in mare masura nu doar viata lui Brahms, care nu s-a casatorit niciodata, ci si opera lui.

Sigur ca sint multe „surse“ pentru nasterea unei creatii muzicale/literare/filozofice, dar iubirea-impartasit-neimpartasita (cine fixeaza dozajele?) pentru o femeie, o „anume“ femeie, a fost decisiva in cazul lui Brahms. Poate nu intimplator, Françoise Sagan a ales un triunghi amoros in romanul ce a nascut apoi o faimoasa pelicula, cu inegalabila Ingrid Bergmann, marele actor Anthony Perkins si mult-iubitul-cintaret-actor-„barbatbine“ Yves Montand. Muzica lui Brahms, bine dozata in Va place Brahms?, juca un rol decisiv, mai ales o tema din Simfonia a patra, devenita in anii tineretii noastre chiar un fel de slagar. Cind Brahms placea la toata lumea. Azi, marele public a ramas la fel de fidel, chiar daca descoperim cu stupoare ca, mai nou, elitele culturale romanesti, conform declaratiilor de chestionar, nu-i apreciaza decit pe Mahler si pe Bruckner!?! Mai sa fie!

Sigur ca sa te impresioneze Mozart sau Ceaikovski nu este demn de „marile spirite“ contemporane, „muzica pentru coafeze“! Saracele, de ce nu le-o fi iubind si pe ele cite un filozof, admirator al lui Wittgenstein si Heidegger, ca sa citeasca suspinind din Sein und Zeit pina sa apara „Mein Mann!“ de la Universitate, fericit, precum Immanuel dupa plimbarea-i zilnica prin Königsberg? De ce sa nu iubim si coafezele, Dumnezeule? Doar regretatul Alexandru Paleologu si discretmelomanul Radu Cosasu isi permit sa fie sinceri cind vine vorba de Mozart, Ceaikovski sau Brahms. Ca sa nu mai vorbim cind citim, amuzindu-ne, cum un fost prim-ministru roman si-a cucerit viitoarea consoarta pe muzica de Wagner!?! Ne imaginam „scena balconului“ pe armonii din Parsifal, Aurul Rinului si Amurgul zeilor, incercind sa glosam pe eternul balans dintre Eros si Thanatos, in Parcul Filipescu si Domenii. De ce iubim femeile? – intrebarea ramine, nu, nu despre Take Ionescu, Armand Calinescu, Chivu Stoica sau Ion Gheorghe Maurer este vorba. Atunci cine, ramine intrebarea, ca si cea cu „de ce iubim femeile“.

La Sala Radio a fost programat un concert numai cu lucrari de Brahms: Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra in re minor si Simfonia a II-a in re major. Dirijor, maestrul I. Ionescu-Galati si un june pianist francez, nascut la Hanovra, numit Henri Bonamy. Sa fi fost locul nasterii un pretext pentru programul Brahms? Am descoperit, cu ani in urma, ca marea pasiune a lui Gieseking pentru Debussy si Ravel provenea din faptul ca mama lui era frantuzoaica. Atunci de ce iubea femeile si fluturii, fiind un mare entomolog, ca si Nabokov? Pentru starea locala a natiunii, putem spune, sotto voce, concertul n-a fost rau. Evident, dirijorul mult peste clasa pianistului. Simfonia a II-a, compusa intr-o atmosfera campestra in Austria, are un „caracter elegiac“ si, adauga ironic admiratorul Clarei Schumann, „niciodata n-am scris ceva mai trist, iar partitura ar trebui sa poarte doliu...“.

De ce iubim femeile, va place Brahms? – a sunat cursiv, iar maestrul Ionescu-Galati, bonom si gentil, dirijind fara partitura, a dat o versiune frumoasa. Cu alamuri bine strunite, cu „tutti“ de orchestra fara patetisme inutile, cu nuante discrete si tinguiri cuviincioase, ca pentru melancolii autumnale de buna calitate. Mai ales partea a treia, Allegro non troppo, a iesit excelent, dovedind buna clasa a orchestrei lui Horia Andreescu si valoarea tinerei generatii de instrumentisti. Este evident ca primenirea orchestrelor simfonice romanesti s-a operat mai repede decit la ministerele de forta si serviciile speciale. De ce iubim femeile n-a stiut sa ne raspunda nici pianistul Henri Bonamy, care a cintat corect, dar putintel fara vlaga (ce s-ar fi facut daca avea de interpretat al doilea concert pentru pian de Brahms, care este ca un tom din Hegel in comparatie cu Despartirea de Goethe) si subtilitate, acolo unde un „pp“ sau un „fff“ fac diferenta dintre un maestru al claviaturii si un student dintr-un an terminal.

Sunetele frumoase le pot scoate si amatorii, dar un „legato“ sau „stacatto“, constient folosit, dau masura, dincolo de simpla manualitate. Contactul dintre ciocan si coarda, ca si pozitia degetelor miinii inseamna educarea sistematica a auzului. Pianistul francez, cu aura lui Toader Paleologu, a cintat fara mari pretentii, pentru bucuria celor din sala, care l-au aplaudat cu generozitate. De ce iubim femeile, se pare ca nu stie nici publicul, nici Bonamy, nici maestrul Brahms, care a iubit-o pe Clara, precum Iuliu Maniu pe farmacista lui unguroaica. „Ce ochi frumosi avea Clara!“, ar fi fost ultimele lui cuvinte in inchisoarea din Sighet. „Aimez-vous Brahms?“