OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aflat la Bucuresti pentru a participa la cea de a III-a editie a Festivalului de jazz, Nicolas Simion a lansat, cu acest prilej, CD-ul de autor intitulat sugestiv Paris-Transilvania Express, realizat de Institutul Cultural Francez in excelenta serie Musique des sphères. Numele acestuia s-a impus de citiva ani in circuitul jazz-ului european, surprinzindu-i pe cei care inca nu il cunosteau prin echilibrul, calmul, inteligenta, realismul si optimismul incurabil. Toate aceste ingrediente s-au regasit din plin in dialogul purtat ulterior – unde altundeva decit intr-un club de jazz? – despre sine, despre „ai nostri“ si multe altele.

Domnule Simion, cind si de ce ati plecat din tara?
In martie 1988 am cintat la Sibiu alaturi de o trupa poloneza de jazz, care apoi m-a invitat la un festival desfasurat la Varsovia. Cu mare greutate am obtinut un pasaport de turist, deci nu am plecat oficial ca muzician – problema vitala pentru artistii romani era, la sfirsitul anilor ’80, imposibilitatea de a iesi din tara. Avusesem citeva invitatii pentru a cinta in festivaluri importante de jazz, dar nu am primit viza. Din ’81, cind „iesisem“ ultima oara in Italia cu ansamblul folcloric de la Casa studentilor, n-am mai avut nici o sansa. Mi-am spus ca la 29 de ani, daca mai continua comunismul acela frumos, va fi cam tirziu sa mai incep ceva. Eram liber profesionist, cintam prin hoteluri, baruri, cluburi, absolvisem in ’83 sectia pedagogie la Conservatorul bucurestean, dar studiasem clarinetul si pianul. Jazz-ul m-a pasionat, mi-am dat seama ca astfel ma pot exprima mai direct, mai personal, incepusem sa compun, luasem lectii de dirijat si de compozitie si doream sa fac o sinteza intre folclor, muzica clasica si jazz. Desigur, muzicienii de jazz sint caracterizati prin libertatea de exprimare, in Polonia sau RDG exista pe atunci o scena puternica de free-jazz, iar publicului i se oferea o „supapa“ lasata de sistem, intre anumite limite, neavind insa nici o conotatie politica.
Am plecat deci la Varsovia – unde insa am ajuns mult prea tirziu din cauza vizelor si avioanelor pe care le-am pierdut.

Am stat la prietenul meu tobosar (care, de fapt, avusese ideea sa-mi ofere o sansa de a incepe o colaborare cu muzicieni straini). Apoi m-am oprit vreo doua luni la Budapesta, si la inceputul lunii ianuarie ’89 am ajuns la Viena, cu 10 marci in buzunar, un saxofon si o valiza. Procedeul era sa ma inscriu in lagarul de refugiati politici (desi nu avusesem probleme personale cu regimul, dar, sigur, ma confruntasem si eu cu problemele generale de la noi: telefoanele erau ascultate, scrisorile erau deschise etc.). Dupa sase luni am pri-mit azil, aveam drept de sedere si de lucru, si mi-am incercat norocul in „Vestul salbatic“. Cind a venit revolutia in tara, m-am intrebat daca sa ma intorc sau nu. Aveam un contract de sase luni in Germania, in ’95 am primit cetatenia austriaca, dupa care am inceput sa vin acasa, in vizita la parinti, dar si in turnee, aducind totodata in tara si muzicieni straini.

Chiar din titlurile pieselor incluse pe ultimul CD se intrevede optiunea pentru etno-jazz, desi aveti o formatie clasica.
Am crescut la tara, linga Brasov, la Dumbravita, iar in sat existau muzicanti care cintau „de toate“ si intr-adevar m-a fascinat muzica populara; apoi, la 10 ani, cind am intrat la scoala de muzica, am cunoscut muzica clasica, iar la 19 ani, in timpul stagiului militar, am descoperit cu adevarat muzica de jazz, intilnindu-l si ascultindu-l pe Ion Fieraru – unul dintre instrumentistii fanfarei, un foarte talentat clarinetist, care insa cinta si la sax sau la chitara. Mi-am dat seama ca jazz-ul era ceea ce cautam de mult: o muzica mult mai spontana, mai personala, iar intentia mea era tocmai sa-mi pot exprima gindurile si sentimentele in mod firesc, eu nefiind un fanatic al textului muzical. Ascultindu-l apoi, la Brasov, pe cind aveam 12-13 ani, pe clarinetistul Aurelian Octav Popa in recital, mi-am dat seama ca niciodata nu voi ajunge la performantele lui.

Am inceput sa compun, mi-am format propriul grup, am inceput sa selectez piese standard de jazz, dar si de folclor, apoi in strainatate mi-am dat sema ca nu am nici o sansa sa cint jazz american. La noi inca persista ideea ca jazz-ul e doar american si ca noi nu putem decit sa-i imitam pe ei. Dar niciodata nu poti sa cinti mai bine decit modelul. O personalitate puternica reuseste sa-si gaseasca mijloacele si calea de exprimare. In ce priveste CD-ul editat de Institutul Francez, el este o continuare a seriei de jazz (Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Vlaicu Golcea cu muzica electronica, Maria Raducanu, alaturi de interpreti francezi), ceea ce e minunat. Este gindit sa apara in tara si in Franta, si intr-un fel sa uneasca scenele.


- La noi, jazz-ul era un fel de hobby

In ce masura se deosebea jazz-ul de la noi de cel pe care l-ati „descoperit“ in strainatate? Pe de alta parte, de ce muzicienii nostri – chiar cei de marca – nu se impun in circuitul international al „virfurilor“?
La Varsovia mi-am dat seama ca nivelul meu era extrem de scazut. Exista anumite baremuri, exista amatori, profesionisti si… cei care cinta de placere. La noi, jazz-ul era un fel de hobby. Aveam niste virfuri prin Jancsy Korossy, Aura Urziceanu, Richard Oschanitzky, Johnny Raducanu, Marius Pop, aveam citiva saxofonisti foarte buni, dar nu si o scoala puternica, nu erau cunoscuti, nu aveau inregistrari. Si acum avem instrumentisti talentati, dar nu sintem uniti si unii se duc pe un drum solitar, ca haiducii; exista apoi mentalitatea romaneasca: nu ne respectam si nu ne ajutam intre noi, iar daca vine unu’ care are idei si rezultate, in loc sa-l sprijinim, ii dam in cap…

Si iar ajungem la zicala cu „capra vecinului“ care, din pacate, ne reprezinta…
Peste tot exista o concurenta creativa care te ambitioneaza sa faci ceva mai bun, dar nu asa. Ajuns in strainatate, am incercat sa uit tot ce stiam, sa-mi schimb viziunea despre lume, despre mine, sa ma cunosc mai bine si, dupa ani de munca intensa, s-au ivit citeva sanse, am facut inregistrari, am intilnit muzicieni americani, un producator la München, iar dupa 15 ani (si nu e mult) incep sa se vada rezultatele. Asta e pretul, dar trebuie sa ai incredere in tine.


- Fara modestie, cred ca sint singurul muzician roman de jazz oarecum cunoscut in strainatate

Se poate trai cintind jazz?
Greu, sint chiar americani celebri care cinta in cluburi „pe intrare“. Daca baietii nostri iau, de obicei, 20-50 de dolari pe seara, acolo daca ii pune clientul in palarie 5 dolari! La Londra, dupa vreo 15-20 de ani de cintat „pe intrare“, muzicienii inchiriaza teatre, isi invita publicul si isi prezinta muzica. Nu e un secret ca sint multi cei care isi tiparesc singuri cartile, lucreaza in ateliere fara sa vinda nimic, exista mafii peste tot, dar mai e vorba si de sansa omului. Nu mi-am pierdut speranta. Am facut si doua turnee in America, cint si ca invitat cu italieni, germani, austrieci, francezi, insa ideea mea a fost sa propulsez Nicholas Simion Group si prin discurile aparute anual si prin inregistrarile radio. Fara modestie, cred ca sint singurul muzician roman de jazz oarecum cunoscut in strainatate.


- Romanii admirati in Occident sint exceptii

Ati simtit vreodata o rezerva din partea strainilor care aflau ca sinteti roman?
Se simte rezerva. Imaginea asta negativa a pornit imediat dupa ’89. Dupa ce toata lumea era entuziasta – au trimis ajutoare pentru copiii strazii, orfelinate, batrini etc. –, reactia in fata celor ajunsi in strainatate a fost atit de dura (aproape zilnic, in Austria, se scria ca un roman a furat, a facut o nenorocire), incit, atunci cind auzeau ca esti roman, aveau o retinere. Pentru multi, a fi roman era egal cu a fi tigan, a fi hot. Desi nu la fel de puternica, inca mai exista o retinere, esti tratat cu o anume distanta. Romanii pe care ii admira sint exceptiile! Exista si o politica in Occident care a speculat toate acestea, pentru ca am impresia ca miscarile din Europa de Est au gasit Romania la inceputul anilor ’90 intr-o oarecare izolare, ca o insula care nu a vrut sa se „deschida“, sa colaboreze. Si atunci reactia inversa a fost sa atace, sa redea o imagine falsa – noi cei de aici nu avem nici o vina; sint lucruri despre care nu se vorbeste, dar ele se stiu. Poate nu au gasit aici partenerii si mediul scontat si, oricum, nu cred ca tarile din Estul Europei au dorit foarte mult sa intre in UE, ci mai mult invers, pentru ca e vorba despre largirea pietei de consum si atunci nu mai avem de spus mare lucru, chestiunea ne depaseste, sint altii care decid…


- Ceea ce-i lipseste in general culturii romane este promovarea si sustinerea

Revenind din timp in timp in tara, cum percepeti jazz-ul romanesc actual?
Au aparut talente, grupuri, dar marile talente se cam pierd pentru ca nu au gasit sustinatori la radio, televiziuni, case de discuri, organizatori de festivaluri etc. Nu avem inca infrastructura necesara. Cunosc o fata de 13 ani, cu o voce extraordinara, tobosarul din seara asta are 19 ani si, daca nu-l luam la Festivalul de la Garina si apoi in citeva concerte, putea sa mai astepte mult si bine, pentru ca nu i se acorda credit. Dar cind il vad intr-un context bun, incep sa-l accepte. Insa nicicind nu a fost altfel, e o vesnica lupta. Din pacate, nici un roman nu e „cotat“ pe piata straina. Lipseste ceea ce lipseste in general culturii romane, si anume sa fie promovata de guvern si de statul roman. Daca apar artisti ca Enescu, Brancusi, Cioran, ei ramin singulari. Cultura germana, austriaca, franceza sint sustinute de stat, tinerii primesc burse. Ce sa facem cu 0,015 % din PIB la cultura? Daca nu vor intelege ca imaginea Romaniei poate fi schimbata si prin intermediul culturii si nu vor valorifica potenitalul existent, cei care o fac pe cont propriu nu vor ajunge prea departe! Atunci n-ar trebui sa ne mire de ce lucrurile stau cum stau.

Cum vi s-a parut Festivalul actual?
Este extraordinar ca are loc, am participat la fiecare editie si se simte un progres. Dar cred ca 10 zile e cam mult, publicul nu-si poate permite un bilet de intrare la 2-3 concerte pe zi. Sigur ca e bine sa-i incurajam pe ai nostri, sa-i aducem din strainatate, sa-i „combinam“ cu cei straini, dar in afara de festivalurile din Elvetia sau Olanda, majoritatea dureaza un weekend. Asa se pierde intr-un fel euforia evenimentului si e pacat sa vezi sala pe jumatate goala. O selectie ar fi binevenita. Dar jazz-ul a devenit un fenomen, radioul si televiziunea se implica, si e grozav.

Dupa ce ati cintat la Bucuresti, ati oferit concerte si in tara.
Am colindat, intr-adevar: la noul festival de muzica alternativa de la Sibiu – ca un „pandant“ al celui din primavara, apoi la Cluj, Iasi, Brasov. Voi reveni in decembrie, cind voi cinta piese de jazz, aranjamente de Sabin Pautza pentru big band, dar si concertul lui pentru saxofon (pe care l-am cintat si la New Jersey sau la Iasi), alaturi de filarmonicile din Brasov (22-23 decembrie) si din Bucuresti (in 29 decembrie). Ca un fel de concert de Craciun.

Ce alte proiecte aveti?
Din 2004 am inceput sa editez singur, la Brasov, CD-uri cu inregistrari din anii trecuti. Le ofer, le mai si vind, dar in primul rind e o „carte de vizita“ si am ambitia sa apara cite un disc pe an. Am deja cam 20 editate in Germania, Italia, Ungaria, Rusia, SUA, Polonia, Bulgaria, va mai fi un altul in Japonia. Anul trecut am cintat in prima auditie absoluta Concertul pentru sax de Oschanitzky si vreau sa prezint si in Germania, de asemenea, Antifoniile scrise in ’70, intr-un proiect alaturi de fratele sau, Peter. Apoi, in 2007, la Sibiu (fiind capitala europeana), vrem sa facem, cu Filarmonica locala, doua concerte pentru care sa scriu o lucrare speciala pentru orchestra mare si formatie de jazz. In general, am proiecte pentru acest tip de formatie mica si vreau sa aduc jazz-ul in mediul clasic. E trist uneori sa vezi ca muzica e, de fapt, o caricatura a ceea ce ar trebui sa fie, dar pina la urma e un inceput in colaborarea cu orchestrele. Multi se gindesc prioritar la bani, vor sa fie platiti asemenea celor din strainatate, insa nu sint la nivelul lor si n-au nici respectul si disciplina lor fata de muzica. La noi, lupta mare se da pentru o interpretare corecta a textului, nicidecum pentru rafinamente…

Va confruntati cu multe dificultati si totusi ramineti de un optimism incredibil…
E „mostenire de famile“, o energie interioara. Traiesc decent, dar daca as spune ca acasa nu am o groaza de lucruri, multi vor ride de mine. Nu m-am dus acolo sa fac bani, ci ca sa fiu multumit de mine insumi. Viata mea are un sens, nu vreau sa realizez mult in plan material, ci sa las ceva in urma mea! Ce spun ceilalti ma intereseaza mai mult sau mai putin.