OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei Serban este, de multa vreme, un nume consacrat pe scenele marilor teatre lirice ale lumii, uneori controversat, alteori elogiat, dar – ceea ce este cel mai important – rechemat, de-a lungul anilor, sa monteze la Covent Garden, Opera din Paris, la Viena sau la New York, semn ca ideile sale, adesea socante, dar intotdeauna „altfel“ reprezinta puncte de interes care atrag irezistibil publicul, facind totodata deliciul comentatorilor. In luna februarie, atentia a fost focalizata asupra premierei operei Werther de Massenet, de la Staatsoper Viena, montata in viziunea lui Andrei Serban, regizor care a marcat astfel cea de-a treia colaborare cu celebrul teatru vienez.
Interesul pentru opera Werther si pentru Andrei Serban a fost cu atit mai mare, cu cit vienezii nu uita ca premiera mondiala (in limba germana) a avut loc la Viena, in 16 februarie 1892.

1892 (deci nu intimplator aceasta noua productie a fost programata in preajma datei de 19 februarie), dar si ca, dupa 55 de ani de absenta de pe afisul teatrului, versiunea din 1986 (de aceasta data in limba franceza) a beneficiat de o distributie de referinta, cu Jose Carreras si Agnes Baltsa in rolurile principale, la pupitru aflindu-se Sir Colin Davis, asteptarile spectatorilor si ale specialistilor fiind acum, firesc, extrem de ridicate. Opera Werther a revenit acum intr-o noua „haina“, interpretata de solisti tineri, frumosi, cu glasuri superbe si joc de scena extrem de plastic si expresiv, evoluind sub bagheta dirijorului Phillipe Jordan care, la 30 de ani, a realizat astfel prima sa premiera la pupitrul pretentiosului ansamblu al Staatsoper unde, dupa cum se stie, in fosa cinta legendara orchestra a Filarmonicii vieneze.
Surpriza de proportii a fost insa mezzosoprana Elina Garanca (pe care, anterior, am apreciat-o la superlativ in productiile cu Falstaff de Verdi la Viena si, anul trecut, in Cosi fan tutte de Mozart la Salzburg), a carei voce superba, ampla si impecabil condusa ca frazare, stil si expresie artistica, a fost dublata ideal, in rolul Charlotte, de un joc perfect credibil, echilibrat si bine gradat in relatia pasionala cu Werther si, prin contrast, cu raceala si chiar plictisul resemnat in preajma lui Albert.

Un deosebit succes a avut soprana noastra Ileana Tonca, angajata de citiva ani la Staastoper, conferind personajului Sophie o voiosie naturala, cu o tenta de cochetarie sprintara ce aduce prospetime si „pata de culoare“ atit de binevenita in atmosfera tensionata, dramatica si plina de suferinta a actiunii, glasul sau luminos, sclipitor si penetrant, cu acut sigur si o linie eleganta a frazarii cerute de muzica franceza, fiind ideal pentru acest rol, fapt de altfel subliniat si in cronicile aparute dupa premiera. Semnatarii comentariilor au apreciat maniera in care a conturat „dragostea sa nefericita pentru Werther, cu glasul clar de soprana conturat cu expresivitate“, „incintatoare filfiire de aripi, interpretind minunat Sophie“ (Kronenzeitung), reliefind „cu deosebire figura tinerei Sophie, o valoroasa aparitie a Ilenei Tonca“, „remarcabila in Sohpie“ (Associated Press) etc. La pupitru, Phillipe Jordan a dovedit ca este un dirijor cu experienta, perfect stapin pe partitura, stiind sa reliefeze toate detaliile si sensurile subtile ale muzicii, coordonind impecabil relatia scena-fosa, cu claritate si precizie.

- Conservatorii au strimbat din nas
In plan regizoral, Andrei Serban a plasat actiunea in anii ’50, aducind astfel comportamentul personajelor si, implicit, elementele de decor si costumele mai aproape de zilele noastre, privite totusi printr-o anume perspectiva “istorica