Autor: 
Categoria: 
Giovanna Lomazzi a fost, mult timp, prietena și asistenta Mariei Callas, i-a fost aproape, a cunoscut și a trăit împreună cu ea euforia consacrării supreme în lumina reflectoarelor, dar și momentele de slăbiciune și disperare din culisele vieții de fiecare zi. Am profitat de întîlnirea cu dna Lomazzi – astăzi, un om de teatru puternic implicat în organizarea vieții muzicale italiene – pentru a descoperi, din sursă credibilă, detalii puțin cunoscute ale vieții și ale carierei Mariei Callas.
Unde, cînd și cum ați cunoscut-o pe Maria Callas?
Sînt din Milano și, ca orice milanez, iubesc Opera La
Scala. Într-o seară ploioasă din anul 1953, după un spectacol cu Gioconda de
Ponchielli, luam cina cu părinții mei. Tatăl meu era prieten bun cu soțul
Mariei Callas, Giovanni Battista Meneghini. În acel restaurant de lîngă Opera
La Scala, faimos în anii ’50 – din păcate, acum el nu mai există –, intră la un
moment dat Callas, împreună cu Meneghini. Bărbații s-au recunoscut, s-au
salutat și, desigur, i-am fost prezentată Mariei. Era o artistă care tocmai
reușise pe scenă un rol greu, dar minunat și avusese un mare succes, dar era o
femeie grasă, urîtă și, mai ales, cu totul lipsită de eleganță. Era și foarte
prost îmbrăcată, așa cum se îmbrăcau de obicei cîntărețele de operă. Avea părul
vopsit în roșu, pe cap avea o pălăriuță verde, purta bijuterii braziliene
pentru că tocmai se întorsese din această țară… În concluzie, arăta groaznic !
După această seară, am întîlnit-o deseori, la operă sau
în particular și… după un an, am remarcat profunda transformare. Această doamnă
urîtă, grasă și cu totul neelegantă a devenit o femeie de o frumusețe
orbitoare, elegantă, plină de grație… O transformare uluitoare. Ne-am
împrietenit apoi, aveam cunoștințe comune, pasiuni comune, prieteni comuni. Am
început să îi fiu alături din ce în ce mai des, o însoțeam chiar și în turneele
în străinătate. Îmi amintesc un turneu organizat de La Scala în Berlin, unde
Maria cînta Lucia di Lammermoor de Donizetti – cred că era în 1954! – a fost un succes uriaș. Am plecat, apoi, la
Viena și în alte orașe. Îmi amintesc de debutul ei la Metropolitan Opera House
din New York, în rolul Norma. Soțul ei, Meneghini, care nu vorbea deloc limba
engleză, a avut înțelepciunea să invite la New York, unde au locuit două luni,
două prietene bune ale Mariei, ca ea să nu se simtă singură. Una dintre ele am
fost eu, deși eram cu 20 de ani mai tînără decît Maria – mă numea chiar sora mai
mică. Toate trei eram foarte apropiate, locuiam împreună într-un apartament
spațios, luam masa în oraș, ne plimbam, făceam cumpărături. Și am participat,
desigur, la pregătirea spectacolului de debut, Norma de Bellini – repetiții,
probe de costume, vizite la peruchier, ședințe de regie… Trebuie să spun că era
o viață extenuantă, pe care însă Maria o trăia intens și, aparent, ușor. Îmi
amintesc cum, după dimineți în care făceam turul magazinelor pînă nu mai puteam
merge, eu mă prăbușeam pe un fotoliu și Maria intra mîndră și sigură pe ea la
repetiții și cînta minunat Norma!
Care este secretul acestei transformări uluitoare despre
care mi-ați spus și despre care s-a vorbit și s-a speculat foarte mult? S-a
petrecut în aproximativ un an: rățușca cea urîtă a devenit o lebădă splendidă…
Cum?
Simplu. Callas era o femeie foarte inteligentă și voia să
reușească în carieră, cu orice preț! A înțeles foarte repede că grasă, cu un
fizic respingător, cu o apariție urîtă, inestetic, nu va ajunge departe. Ar fi
rămas o mare cîntăreață de operă și… atît. Or, Callas voia să devină o divă, un
star…. A început o dietă și pot să vă relatez exact faptele, căci i-am fost
alături: timp de un an de zile, a mîncat doar carne, fără nici o urmă de
grăsime, fără sare, condimente sau ulei
și doar cu salată. Atît. Nimic dulce, nici un strop de alcool, nimic… și,
încet, încet, a slăbit 50 de kilograme. Cînd a făcut această cură, era încă
foarte tînără și asta a ajutat mult. Nu împlinise 30 de ani.
Callas nu a reușit să facă față problemelor sentimentale
Vorbiți-ne despre relațiile Mariei Callas cu colegii de
scenă, cu partenerii de spectacole…
În general, avea relații bune cu colegii de scenă, căci
aceștia știau toți că era o profesionistă. Ajungea la repetiții înaintea
tuturor. Pleca ultima. Și încerca să fie o bună parteneră, o bună colegă. Sigur
că au mai existat momente tensionate – a avut un conflict cu Boris Christoff,
altul cu Giuseppe Di Stefan. În general însă, era o colegă bună. A legat o
frumoasă prietenie cu Giulietta Simionato, cu Cesare Siepi, cu Franco Corelli.
De fapt, toți acești colegi o admirau sincer și o respectau, în ciuda unor
reacții uneori violente, căci Callas putea fi imprevizibilă. Avea un caracter
puternic, o personalitate dominatoare, dar numai pe scenă, nu și în viața
reală. În situații conflictuale particulare – divorțul de Meneghini, povestea
îngrozitor de tristă cu Onassis –, Callas s-a dovedit doar o femeie slabă,
extrem de vulnerabilă. Nu a reușit niciodată să facă față problemelor
sentimentale și nu a fost capabilă să vadă, atunci cînd era evident, un sfîrșit
iminent și dureros. A sperat enorm să devină soția lui Onassis… dar se pare că
bogatul armator grec și-a cam bătut joc de ea. A luat-o în călătorii, a
expus-o, i-a stat alături divei Callas și nu femeii îndrăgostite. Onassis este
vinovat de sfîrșitul carierei lui Callas, căci el a abandonat-o în momentele
grele. Pe scenă însă, Maria era plină de forță, de încredere, era fericită și
putea înfrunta orice problemă.
Parcă erau două ființe diferite în același trup, în
aceeași minte. Trebuie să spun, repet, în ciuda statutului ei special, Callas
era, în viața de toate zilele, o femeie simplă, directă, cu preocupări
cotidiene obișnuite, dar, în momentul în care urca, de exemplu, scările
interioare din clădirea Teatrului La Scala, cu fiecare treaptă se transforma
vizibil, astfel încît, atunci cînd ajungea sus, era ea, diva, celebra Callas!
Transformarea era fantastică, putea fi
urmărită pas cu pas, treaptă cu treaptă – am făcut-o de multe ori.
Cu siguranță, La Scala din Milano, în spectacole ca Aida,Traviata, în regia lui Luchino Visconti, apoi Somnambula, Ifigenia in Taurida
și Anna Bolena, tot în regia lui Visconti. Fedora, Poliuto de Donizetti… Chiar
și în Poliuto, deși era deja pe panta declinului. Divorțase de Meneghini, avea
mari probleme cu Onassis, care era un om ce nu înțelegea nimic din muzică, din
viața unui artist, din dorințele lui. La Scala este scena pe care a avut cele
mai mari succese. Și unde a fost cel mai mult iubită și înțeleasă. Chiar și
atunci cînd a avut loc întreruperea spectacolului cu Norma, de la Roma, pentru
că era bolnavă, vă asigur, am vorbit cu ea la telefon chiar în ziua spectacolului,
se simțea foarte rău și mi-a spus, textual: „este un miracol că pot să îți
vorbesc, căci pînă ieri am fost mută!“. A reușit să cînte primul act destul de
bine, dar nu era Callas cea adevărată și, apoi, nu a mai fost în stare să
continue. Publicul din Roma a avut o reacție violentă împotriva ei. S-a întors
la Milano. Cînd trenul a ajuns în Gara Centrală, tot spațiul era blocat de
cîteva mii de persoane care o așteptau. Cînd a coborît din vagon, a fost
primită ca o învingătoare – deși, de fapt, suferise un eșec răsunător –, dar
publicul, fanii ei au așteptat-o cu flori și cu dragoste. Am fost acolo, știu
bine. Am plecat atunci împreună spre casă. S-a odihnit două luni și apoi a
triumfat din nou la Scala, în Anna Bolena. Dar nu a fost ușor. Cînd a intrat pe
scenă, publicul nu a aplaudat-o ca de obicei, a fost o primire… rece, ca o
provocare mută – „să vedem acum ce poți cu adevărat“! Dar au fost de ajuns zece
minute ca acest public să fie recucerit, aplauzele au izbucnit furtunoase și
Callas a redevenit instantaneu idolul adulat. După acest spectacol, îmi
amintesc, am luat cina împreună cu alți prieteni și era mulțumită de așa un
enorm succes. Dar era și foarte tristă, căci și-a dat seama că fiecare
spectacol era o nouă încercare, o nouă luptă în care trebuia să demonstreze
mereu posibilitățile ei vocale și
interpretative. „Publicul nu îmi acordă încredere“, spunea ea și era adevărat.
Iar scandalul o amenința în fiecare clipă. Aplauzele se puteau transforma, la
cea mai mică greșeală, în huiduieli.
Pe scenă, era fantastică
De ce credeți că Maria Callas a fost atît de iubită de
public?
Publicul a iubit-o mai ales pentru că a provocat un șoc
imens. În Italia, se spune des „înainte de Callas“ și „după Callas“. A schimbat
radical stilul interpretării partiturilor lirice. A fost prima care a înțeles
că pe scenă, într-un spectacol de operă, nu poți doar să cînți, ci trebuie să
și interpretezi, să joci, practic, teatru. A fost unul dintre motivele pentru
care a și dorit să slăbească – o Traviata obeză era de neimaginat, oricît de
frumoasă ar fi fost vocea. Or, după ce a slăbit, a fost minunată. Eu am văzut
toate spectacolele în care a cîntat la Milano, inclusiv repetițiile generale!
Era fantastică. Atunci cînd Maria pășea pe scenă, totul se lumina în jurul ei.
Cum a fost cu adevărat sfîrșitul Mariei Callas?
Declinul Mariei Callas a fost cu adevărat dramatic. Cînd
și-a dat seama că nu mai are voce, că nu mai poate cînta, că nu mai poate juca,
a fost cuprinsă de disperare. A încercat să facă film – Medeea, în regia lui
Passolini, a fost… așa și așa. A încercat să facă regie pentru un spectacol cuVecerniile siciliene, pentru inaugurarea Teatrului de la Torino – încă un mare
insucces. Nu era făcută nici pentru film, nici pentru regie. După divorțul de
soț, după despărțirea de Onassis, Maria a rupt cam toate legăturile cu lumea,
s-a însingurat, s-a retras. A înțeles că nu mai este ea, cea care a strălucit
pe scenă de atîtea ori, a încercat să se reinventeze, dar nu a reușit. Nici
încercarea de a preda la Juilliard School din New York nu a fost o soluție, a
fost profesoară un singur an. S-a retras atunci la Paris, unde nu mai vedea
aproape pe nimeni. Ne-a îndepărtat chiar și pe noi, bunii și vechii prieteni
din cercul de la Milano. S-a vorbit mult despre sinucidere. Personal, nu cred
că Maria Callas s-a sinucis. A murit pur și simplu pentru că nu mai avea nici
un motiv să trăiască. Avea o sănătate șubredă, nu mai putea dormi fără
somnifere, tensiunea îi era îngrijorător de mică, lua foarte multe medicamente.
Cred că aceste medicamente au ucis-o. Și conștiința că nu mai are nimic de
făcut pe această lume.
În imagine: Maria Callas in 1959
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters