Ideea acestui articol porneşte de la
cartea lui Philip Auslander, The Music of the Future?, din care am
reţinut poziţia autorului faţă de zgomot, muzică, artă şi
sistem comercial. În cartea provocatoare şi excentrică Noise:
The Political Economy of Music (comentată pe larg de Auslander),
economistul francez Jacques Attali prezintă o viziune utopică
asupra muzicii viitorului. El sugerează că viitoarele producţii
muzicale vor avea loc sub semnul rubricii „compoziţie“, dorind
să spună prin aceasta că ascultătorii, care acum sînt doar
consumatori de muzică, vor deveni şi producătorii ei. În
viziunea lui Attali, deşi muzica a servit unor importante funcţii
sociale ca ritual simbolic, în aceste momente ea este complet
subordonată statutului de produs de masă, înregistrat. „Ceea
ce era un element în ansamblul social apare acum ca o lucrare
de artă bună de consumat.“ Viitoarea muzică pe care o prevede va
respinge total transformarea în marfă: va exista pur şi
simplu ca scop în sine, mai degrabă decît ca un mijloc
pentru profit. Attali nu vede compoziţia ca pe o întoarcere
nostalgică la vremea de dinaintea mercantilizării, cînd
muzica se bucura de un rol social mai important. „Nu vă înşelaţi.
Aceasta nu este o întoarcere la ritual, nici la spectacol.
Amîndouă sînt imposibile după formidabilul efect
pulverizator al politicii economice din ultimele două secole. Nu!
Este sosirea unei forme radical noi de introducere a muzicii în
comunicare.“
Pentru ca acest lucru să se întîmple,
ar trebui ca indivizii să-şi creeze propria lor muzică
idiosincrasică, în întregime pentru plăcerea lor, fără
să ţină cont dacă oricine altcineva o va (putea) aprecia sau nu.
Diviziunea muncii, care defineşte actualmente muzica, va fi complet
eliminată. Nu va mai exista nici o distincţie între muzician
şi audienţă sau între muzician şi non-muzician. Pregătirea
şi talentul necesare muzicii convenţionale nu vor mai fi necesare:
oricine va fi capabil să producă ceva ce va putea fi numit şi
ascultat ca „muzică“. În măsura în care Attali
sugerează că instrumentul perfect pentru crearea unei asemenea
muzici este camera video, pe care el o numeşte în mod bizar
„aparat de înregistrat imagini“, este clar că încearcă
să spulbere complet definiţiile convenţionale ale muzicii. Chiar
şi definiţia compozitorului de avangardă John Cage, conform căreia
muzica reprezintă o „organizare de sunete“, se dovedeşte a fi
incompletă pentru Attali, care sugerează că nu este nevoie nici
măcar ca muzica să fie definită ca sunet – viziunile distincte
ale fiecărei persoane, redate cu ajutorul unui aparat de înregistrat
imagini, va constitui „muzica“ lor. Merită remarcat faptul că
Attali însuşi descrie compoziţia ca pe o „utopie
abstractă“, un model social teoretic care nu trebuie neapărat
luat ca o posibilitate reală.
Muzicologul Susan McClary identifica
fenomenele muzicale şi le considera ca fiind semne prevestitoare ale
compoziţiei; tot aici includea estetica de tip do-it-yourself şi
atitudinea noncapitalistă a punk-rockului timpuriu (pe care ea îl
numeşte New Wave), precum şi avîntul performance-urilor live,
multimedia, cîteodată participative, care se opun definiţiei
muzicii ca sunet înregistrabil. Pentru a actualiza un pic
spusele lui McClary, aş nota că discuţia lui Attali despre
aparatul de înregistrat imagini anticipează „videoul
muzical“ şi rolul său în transformarea muzicii pop într-un
bun (de consum) atît vizual, cît şi auditiv. Tehnici
precum rapping, scratching sau sampling pot fi văzute în
relaţie cu compoziţia. Fiecare dintre aceste practici a permis unor
persoane fără pregătire muzicală să facă muzică folosind
diverse mijloace la îndemînă: voci, pick-upuri, vechi
discuri. Totodată, ele au ajutat la redefinirea rolului „muzicii“
la sfîrşitul secolului XX. Rapping este o modalitate de a crea
„muzică“ din cuvinte organizate mai degrabă în relaţie
cu ritmul şi cu rima decît cu melodia. Scratching şi sampling
au extins definiţia muzicii prin includerea unor piese construite,
cu mijloace mecanice sau electronice, pe baza unor înregistrări
existente. Nici una dintre ele nu este, desigur, fără precedent:
rapul este o formă de poezie orală, iar conceptul producerii
muzicii din înregistrări deja existente a ajuns la pionierat
în anii ’50 prin practicieni ai muzicii concrete. Deşi
muzica produsă prin rapping, scratching sau sampling s-a dovedit a
fi prea uşor de transformat în marfă, cum o făcuse şi
punkul mai înainte, impulsurile din spatele lor sugerează o
afinitate cu compoziţia, aşa cum e definită aceasta de Attali.
Deşi aceste practici muzicale recente
şi curente ilustrează aspecte importante ale compoziţiei, exemple
şi mai bune pot fi găsite în activitatea segmentului
newyorkez avangardist al anilor ’60 – grupul Fluxus. Principiile
care stau la baza grupului Fluxus rezonează în multe feluri cu
ideea lui Attali despre compoziţie şi e sigur că „muzica“
Fluxus n-a fost niciodată marfă în sensul economic
convenţional (deşi Fluxus a intrat în canonul avangardei prin
studii universitare, prin retrospective muzeale şi prin alte forme
de comercializare prevalente în lumea artei). „Pregătirea
pianelor“, de fapt distrugerea lor de către Maciunas, însemna
ceva care era departe de ideile comerciale ale anilor ’60. Ceea ce
atunci intriga a devenit între timp loc comun în clipuri
sau în industria showbizului.
Concertele care implică abuzul şi
distrugerea instrumentelor muzicale sînt o invenţie de pe la
mijlocul anilor ’60. Începînd cu sfîrşitul lui
1964, formaţia britanică The Who şi-a făcut o reputaţie din
spargerea chitarelor, a tobelor şi a amplificatoarelor pentru a
atinge apogeul reprezentaţiei. În 1967, Jimi Hendrix şi-a
cîştigat imediat notorietatea la Monterey Festival (unde apare
şi The Who), parţial şi datorită faptului că şi-a distrus
chitara pe scenă dîndu-i foc.
Deşi ceea ce a făcut Hendrix prin
incendierea chitarei este destul de diferit de ceea ce a făcut Nam
June Paik atunci cînd a spart vioara, există totuşi un
paralelism care poate fi trasat între Fluxus şi Hendrix.
Robert Palmer face o deosebire între distrugerea chitarei în
cazul lui Hendrix şi distrugerea propriilor instrumente în
cazul formaţiei The Who şi o exprimă în următorii termeni:
„Hendrix şi-a lovit şi şi-a ars chitara lăsînd
amplificatoarele la maximum. Sunetul coardelor vibrînd în
timp ce chitara se dezmembra şi ardea în flăcări n-a fost
doar un show, ca la The Who; a fost muzică“. Aşadar, atît
pentru Hendrix, cît şi pentru Fluxus, distrugerea
instrumentului muzical era un mod de a produce muzică, în
sensul extins al lui Cage, ca amestec de sunet şi de spectacol
teatral. Orice asemănare se opreşte aici, desigur, pentru că
gestul lui Hendrix nu poate fi în nici un fel înţeles ca
reprezentînd o agresare a vreunei tradiţii muzicale sau
estetice, cum e la Maciunas, în Solo for Violion. În
cazul lui Hendrix, distrugerea nu implică o antipatie faţă de
rockul şi bluesul cîntate de el, fapt care ar putea permite o
paralelă cu Maciunas.
Abuzul lui Hendrix este un gest curios
şi complex. El a explicat publicului din Monterey că voia să
sacrifice ceva iubit de el pentru a-i mulţumi că l-a primit
triumfal atunci cînd a revenit din Anglia în Statele
Unite. Arderea chitarei a fost, prin urmare, un ritual personal, un
gest de mulţumire cu tonuri dionisiace de autosacrificare, ca şi
cum, arzînd chitara cu care se identifica, Hendrix ar fi permis
publicului să-l devoreze în mod simbolic. Dacă
reprezentaţiile The Who au însemnat un element simbolic în
furia antisocială a audienţei, atunci muzica lor a avut un rol
social, pe care Attali îl atribuie muzicii în general.
Attali face analogie între muzică şi ritualuri pentru a
argumenta faptul că muzica – şi nu numai cea interpretată
violent – creează un mediu pentru violenţa inerentă din
societate, furnizîndu-i astfel o supapă şi făcîndu-i
posibilă chiar existenţa. Ca ritual, muzica Fluxus nu are această
largă funcţie socială. Mai degrabă, aş descrie violenţa Fluxus
îndreptată împotriva viorilor şi a pianelor ca pe un
ritual cultural, obiectul fiind profanat, dezbrăcat de o ordine
estetică – aceea a marii arte –, prin distrugerea artefactelor
în propriile sale spaţii sacre.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters