Autor: 
Categoria: 
Ajuns la a VI-a ediție, Festivalul Sonoro (5-24 noiembrie 2011) e deja un eveniment de prestigiu în spațiul muzical românesc: un festival de muzică de cameră de cea mai înaltă calitate, tineresc și dezinvolt, cool, dar și riguros, în care se simte amprenta personală lăsată de Răzvan Popovici, violist (membru al Ansamblului Raro) și director al festivalului. Am stat de vorbă cu Răzvan Popovici într-una din serile de festival, în toiul repetițiilor de dinainte de concert, în chiar sunetul de fond al instrumentelor muzicale.
Sînteți deja la ediția a VI-a a Festivalului Sonoro, care și-a cîștigat
deja un renume: muzica de cameră interpretată de muzicieni tineri și talentați,
nonconformiști – fără morga și rigiditatea concertelor cu care sîntem obișnuiți
–, dar care e și un festival „interdisciplinar“, deschis la întîlnirea cu
celelalte arte. În România, așa ceva – independență artistică și independență
de orice structură – e un model de succes extraordinar în domeniul culturii.
Cum i-ați convins pe sponsori?
La început, am făcut o prezentare frumoasă și am început să mă duc în
stînga și în dreapta să strîng bani. Ulterior, s-a lărgit cercul suporterilor,
calitatea a învins – să spunem așa. Pentru că e vorba primordial despre
calitate, de la început a fost ștacheta foarte sus. Unii – printre ei și
prieteni muzicieni – spuneau că ștacheta este prea sus pentru România, că nu se
poate organiza ceva la cel mai înalt nivel în România. Și i-am contrazis; și
cînd vezi că funcționează, după aceea stai de vorbă cu oameni ca președintele
Raiffeisen Bank sau e-on – ei au venit la concerte, și-au dat seama de valoarea
muzicii, a interpreților, au văzut modul de organizare a festivalului și au acceptat să ne sponsorizeze. Calitatea
muzicii și funcționarea festivalului asigură un credit și o reputație care
înseamnă, pînă la urmă, și un cîștig financiar.
Eu întotdeauna spun că primii cinci ani au fost perioada de construcție,
precum cincinalul comunist... Dar roadele se văd cu adevărat la ediția aceasta:
public, ecouri. Cred că dimensiunea atinsă anul acesta – aproape trei săptămîni
– este exact cît trebuie, dacă ar fi să amplificăm proiectul, lucrul ar trebui
făcut în direcția „Interferențelor“, a bursierilor SoNoRo, și a concertelor
punctuale on tour și chiar în București.
Apropo de acești bursieri, e un lucru remarcabil că se dau în fiecare an
aceste burse. Aveți sponsori fideli care acordă aceste burse?
Da, sigur că da. În ultimii ani, ca partener principal este Institutul
Cultural Român, iar ca sponsor principal este The Royal Bank of Scotland – așa
că vă dați seama de seriozitatea partenerului și a sponsorului. Secretul unui
bun mers al festivalului este dat, clar, și de calitatea, și de nivelul
eșantionului de sponsori. Și noi ne-am ținut de promisiune, și ei s-au ținut de
promisiune, ne-au fost fideli.
Se pare că muzica – muzica clasică, în acest caz – a luat-o, din acest
punct de vedere, cu mult înaintea literaturii în România. Pentru cărți sau
premii pentru cărți nu se dau bani sau se dau foarte greu.
Muzica e, totuși, un spectacol, și la spectacol pot să dai și invitații –
omul profită și din punctul ăsta de vedere.
Adevărul e că – așa cum scrie și pe site-ul festivalului (un citat din
receptarea în presă) – e și un eveniment „cool“, la modă, are cumva și o latură
„glamour“, care e și ea atractivă, dincolo de calitatea muzicii în sine. Muzică
de calitate și ambianță pe măsură.
Păi tocmai, de ce să vii să asculți muzică bună dar într-o sală rece, fără
flori sau lumini, fără atmosferă?
E bine că se pot face toate aceste lucruri.
Vă spun sincer, în România se mai pot face încă 10-20 de festivaluri la
nivelul acesta. În Germania, cred că sînt vreo 800. Mai sînt oameni care
vorbesc de concurență între Sonoro și Festivalul Enescu, e absurd, sînt două
festivaluri complementare, complet diferite, însă care au același scop:
aducerea muzicii clasice în prim-plan.
Aveți o echipă organizatorică tînără și foarte bună. Cum ați găsit-o?
Nu știu, cred că am devenit prieteni de la început, nu a fost numai o
relație oficială. Și, de altfel, sîntem foarte puțini.
Deci faceți festivalul cu prieteni și oameni apropiați.
Absolut. Dar nu e vorba de nepotisme. Secretul mare al bunului mers al
festivalului e că toți sînt unul și unul: puțini, dar buni.
De doi ani aveți și un concept, o unitate tematică: anul trecut „Un ballo in maschera“, acum „New Worlds“. Cum ați ajuns la ele? Este o muncă de echipă sau vă ocupați personal?
Programul și ideile le realizez împreună cu Diana Ketler, pianista
Ansamblului Raro, care este, să spunem așa, artistic adviser, un fel de
director artistic. Împreună alcătuim un team inseparabil.
Faceți pregătirile pentru festival încă de la începutul anului?
De pildă, acum știu deja ce se va întîmpla la anul, cel puțin supratitlul,
dar și o bună parte dintre artiști și o bună parte din program – lucruri pe
care, firește, că nu le pot divulga acum... Dacă știm care e titlul și ce
artiști vom invita, în principiu se poate organiza totul într-o săptămînă.
Bine, după aceea mai sînt lucrurile de detaliu, fiecare concert în parte, care
are și el un subtitlu, lucruri de organizat cu muzicienii (cînd sosesc, cum se
pleacă în provincie, cînd sînt disponibile sălile de concert). De obicei, în
ianuarie-februarie totu-i gata.
Ideea conceptuală e mai profitabilă pentru festival, surprinde publicul în
fiecare an?
Da, primordială e muzica, muzica de cameră și nu numai, dar e o provocare
foarte frumoasă de a face totul sub un titlu, sub o tematică. Și aici se vede
dacă ai și o viziune clară, dar mai ales un bagaj cultural mai amplu. Pentru că
mai am prieteni muzicieni care organizează concerte în care vezi – uneori chiar
în serile de la Filarmonică – niște combinații de piese complet nepotrivite.
Or, acum e o vreme în care, conceptual, după părerea mea, se pot face lucruri
extraordinare.
Artiștii decid repertoriul sau dvs.?
Discutăm. Eu știu ce cîntă fiecare cel mai bine, ce-l avantajează.
Cum îi invitați pe muzicieni? Ați avut ocazia să cîntați cu ei în concerte,
îi știți pe toți?
În mare parte, da. Pe alții din auzite sau din recomandărilor muzicienilor
care vin. Lumea aceasta e mică. Anul acesta sînt fericit, de pildă, că avem zece
violoniști excepționali,crème de la crème. Pe de altă parte, n-are rost să invit un
artist care primește 100.000 de euro pe seară, deși, an de an, aducem și
artiști celebri, dar care se subordonează democrației de aici, unde toți sînt
tratați la fel. Radu Lupu, de pildă, dacă ar veni, ar fi tratat ca toți
ceilalți. De regulă, am evitat anumiți artiști, care ar fi venit, dar ar fi
adus un egocentrism sau un aer de divă total nepotrivit. Am fost refractar la
așa ceva, pentru că atmosfera festivalului e crucială, după concert formăm o
familie foarte mare. Aici e tenta personală pe care am reușit s-o dau
festivalului și muzicienii se simt extrem de bine. Nu e ca la un mare festival,
unde ești așteptat la aeroport, apoi dus la hotel și la sala de concert și adus
înapoi la hotel. Ca la Festivalul Enescu sau de la Lucerna. Cineva îți spune:
„Nice to meet you“, ești condus la repetiții și înapoi, după aceea ai plecat,
și asta a fost tot. Aici e altă treabă, uneori e mai frumos ce se întîmplă după
concerte... (rîde)
Există acest gen de festival în afară, ați avut un model sau e o provocare
personală?
Există, sigur, numai că știți cum se spune: omul sfințește locul...
Ați extins festivalul și peste hotare: la Arezzo (anul acesta), la anul la Kiev și Riga. Cum reușiți să vă descurcați, din punct de vedere organizatoric, cu toate celelalte concerte ale dvs., cu concertele date în Ansamblul Raro?
Da, și mai este Festivalul din Germania, de lîngă Salzburg, unde sînt ai
mei și unde am crescut. Mai este și Festivalul SoNoRo de la Arezzo. Sînt și
concertele cu ansamblul Raro. E timp pentru toate, e drept că și eu mă mișc în
genere, destul de repede.
Și o ultimă întrebare, despre instrumentul la care cîntați. De ce viola?
Viola este un instrument mai discret. De ce nu cîntați niciodată o partitură
solo în festival – poate din acel spirit democratic pe care l-ați instaurat în
cadrul festivalului?
A, în sfîrșit o întrebare despre violă. Tata este violist și așa am
început. Cît despre o partitură pentru violă, pînă acum nu s-a nimerit în programul festivalului, dar anul acesta voi
cînta una, o partitură de Liszt pentru violă în concertul de duminică de la
Teatrul Național (pe 13 noiembrie, n.m.), în care actrița Maria Dinulescu va
citi fragmente din scrierile compozitorului.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters