Pe 2-3 iulie, Filarmonica „George
Enescu“ închide stagiunea cu un concert emblematic pentru
anul muzical 2009: oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn. Sub semnul
împlinirii a două sute de ani de la moartea compozitorului
austriac, orchestra simfonică a inclus, începînd din
ianuarie, cîteva dintre lucrările sale cele mai cunoscute, în
special simfonii şi opusuri vocal-simfonice. La cele din urmă a
contribuit şi corul Filarmonicii, care, sub comanda lui Iosif Ion
Prunner, a interpretat Nelsonmesse şi Harmoniemesse.
Alegerea lui Mahler s-a doveditde bun augur
Care au fost cele mai reuşite
concerte? Chiar deschiderea stagiunii, la începutul lui
octombrie 2008, a reprezentat un triumf cu Simfonia nr. 3 de Gustav
Mahler, dirijată de Christian Badea. Alegerea lui Mahler s-a dovedit
de bun augur, prezentarea simfoniilor sale la Ateneu fiind de fiecare
dată un eveniment remarcabil, fie sub bagheta lui Cristian Mandeal
(Simfonia nr. 6), fie sub aceea a lui Charles Olivieri Munroe
(Simfonia nr. 2). Cu un Badea meticulos, un Mandeal extrovertit, un
Munroe echilibrat, orchestra a redat fidel amprenta şefilor de
orchestră şi a demonstrat că, motivată de personalităţi
puternice, posedă solide resurse expresive.
Dintre soliştii invitaţi, cele mai
cunoscute nume au fost şi cele care au satisfăcut toate
aşteptările. Venit pentru a doua stagiune consecutivă la
Bucureşti, pianistul brazilian Nelson Freire rămîne o
apariţie aproape miraculoasă, dacă ne gîndim că face parte
din „prima ligă“ de interpreţi, cu retribuţii corespunzătoare,
respectiv astronomice, şi pe care publicul din România nu
apucă să îi vadă decît, cel mult, la Festivalul
„George Enescu“. Concertul nr. 1 pentru pian de Johannes Brahms i
se potriveşte ca o mănuşă pe tuşeul puternic şi profund,
capabil să creeze timbrul pretenţios, specific muzicii lui Brahms
şi neaccesibil oricărui pianist. Un alt solist care „ţine“
afişul cu renumele său a fost Remus Azoiţei, violonistul român
absolvent al Şcolii Juilliard şi ajuns profesor la Academia Regală
de Muzică din Londra, care a cîntat Concertul nr. 1 pentru
vioară şi orchestră de Dmitri Şostakovici. (Nu este aici locul
pentru o discuţie despre poziţia cu totul periferică pe care a
ajuns să o ocupe critica muzicală în presa românească,
dar nu poţi să rămîi indiferent la cvasianonimatul în
care se pierd unele concerte de cea mai bună calitate de la Radio
sau de la Filarmonică.)
Stagiunea curentă nu a fost lipsită
de surprize, unele plăcute, altele, hai să le spunem aşa,
„exotice“. Din prima categorie face parte violonistul rus Serghei
Malov, un interpret cu o maturitate artistică în răspăr cu
tinereţea afişată. Vîrsta i-a dat, probabil, dezinvoltura şi
curajul alegerii Concertului pentru vioară de Ludwig van Beethoven,
în care a reuşit să ataşeze o notă personală, lucru
rarisim, după cincizeci de ani de imprimări legendare şi abordări
pînă la refuz ale clasicului opus. Dacă Malov a încîntat,
Mischa Katz a stupefiat. Showman înnăscut, Katz a ajuns rapid
unul dintre preferaţii publicului. După ce l-a acompaniat pe Dan
Grigore în Imperialul, Pastorala s-a dezlănţuit în
tunete, tropăituri, coregrafii ad-hoc, iar la sfîrşit, în
uralele publicului, s-a prelungit în sală cu o îmbrăţişare
patetică între dirijor şi un admirator transfigurat. La
capitolul „surprize“ i-am remarcat pe violonistul Domenico
Nordio, interpretul unui Paganini melancolic, pe Agata Szymczewska,
raţională în Wieniawski, sau pe pianista Oxana Corjos,
marţială în Brahms. Pe lîngă misele haydniene, corul
Filarmonicii a avut şi alte proiecte ambiţioase, printre care şi
două dintre cele mai dificile şi mai masive oratorii scrise
vreodată: Matthäus-Passion de J.S. Bach şi Un recviem german
de Johannes Brahms.
Muzica contemporană nu a lipsit din
programele de concert, dar nici nu a fost prea prezentă în
conştiinţa ascultătorilor. De fiecare dată a fost plasată la
începutul serii, sub pretextul destinaţiei originare (era
vorba de uverturi de Sigismund Toduţă, Pascal Bentoiu şi Dan
Dediu). Şi atunci cînd spaţiul acordat a fost mai generos,
lucrările alese au ocupat tot prima jumătate, pentru a evita
efectele secundare şi nedorite ale pauzei. Cea mai dezolantă
experienţă am trăit-o însă la concertul de muzică poloneză
din 11-12 iunie, cînd nume consacrate ale muzicii moderne, ca
Penderecki şi Lutoslawski, nu au reuşit să umple în
întregime decît afişul, sala însă, doar pe
jumătate.
Revenind la concertul de închidere
a stagiunii 2008-2009, acesta îl va avea la pupitrul dirijoral
pe Justus Franz, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti germani ai
ultimelor decenii. Discipol al lui Leonard Bernstein, pianist de
renume internaţional, Justus Franz este fondatorul orchestrei
Philharmonia of the Nations, un ansamblu care îi reuneşte pe
unii dintre cei mai talentaţi tineri instrumentişti din peste
patruzeci de ţări. Prin selecţii regulate şi turnee pe toate
continentele, Justus Franz a făcut din Philharmonia of the Nations o
instituţie muzicală respectată, care prin compoziţia etnică şi
scopurile culturale, sociale şi politice se simte acasă oriunde în
lume.
Pînă la începerea
viitoarei stagiuni, Filarmonica „George Enescu“ va fi invitată
să susţină un concert pe 8 septembrie, în cadrul
festivalului omonim, aşa cum o face în mod tradiţional.
Violonistul Maxim Vengherov, devenit dirijor, va conduce pentru a
doua oară orchestra simfonică, după colaborarea din stagiunea
trecută. Dacă prima dată Vengherov a ales un program integral
Brahms, la Festivalul „George Enescu“ Beethoven va ocupa atît
poziţia uverturii (Eleonora III), cît şi pe aceea a
concertului (Triplu Concert) şi a simfoniei (Simfonia nr. 5).
Solişti vor fi cei trei membri ai Romanian Piano Trio: Alexandru
Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail.
Prezenţa Filarmonicii în cadrul
festivalului va fi completată de două concerte susţinute de
ansamblurile sale parţiale, respectiv de Orchestra de cameră (5
septembrie) şi de grupul de suflători Romanian Brass, condus de
Adrian Petrescu (23 septembrie).
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters