OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea de a nouăzeci şi opta ediţie a Festivalului „Richard Wagner“ de la Bayreuth, Germania, s-a deschis în această vară la 25 iulie cu spectacolul Tristan şi Isolda şi se va încheia vineri, 28 august, cu acelaşi spectacol. Mă întorc pentru a opta oară în micuţul oraş bavarez, dominat de personalitatea şi de creaţia genialului compozitor. Şi constat şi acum, în 2009 – ca de fiecare dată, de altfel! –, că aici, la Bayreuth, timpul pare a se fi oprit din curgerea sa. Teatrul Festspielhaus, construit după planurile lui Richard Wagner şi destinat în exclusivitate reprezentării operelor lui, domină oraşul de pe celebra colină verde. Aici, la Bayreuth, şi pe această scenă, s-au desfăşurat cele mai fantastice spectacole wagneriene, în cele mai originale montări scenice şi cu cei mai mari interpreţi wagnerieni. Festivalul dispune de propria sa orchestră şi de propriul său cor. Un spectacol la Bayreuth este o experienţă unică, pe care o păstrezi în minte şi în inimă toată viaţa. Am putut urmări aici, în acest august 2009, toate cele şapte titluri ale sezonului, operele Maeştrii cîntăreţi din Nürenberg, Tristan şi Isolda, Parsifal şi întreaga tetralogie Inelul Nibelungilor, cu părţile ei Aurul Rinului, Walkyria, Siegfried şi Amurgul zeilor. Experienţa wagneriană de la Bayreuth nu este uşoară. Spectacolele durează pînă la şase ore. Singurul act al preludiului Aurul Rinului durează două ore şi jumătate. Primul act din Amurgul zeilor durează două ore şi cinci minute. Primul act din Parsifal durează şi el două ore. Ultimul act din Maeştrii cîntăreţi din Nürenberg durează mai bine de două ore. Nici un act din operele lui Wagner nu este mai scurt de un ceas. Pauzele, două la număr, au, fiecare, 60 de minute. Şi timpul trece ca în vis.

După o astfel de experienţă copleşitoare, raţiunea selectează evenimentele, aduce în discuţie doar cele mai interesante momente, iar interesul poate aluneca imperceptibil de la miracolul muzicii la miracolul scenei. Ca părţi muzicale superbe reţin acum toate intervenţiile corului Festivalului, pregătit de maestrul Eberhard Friedrich, şi, desigur, sonoritatea şi interpretarea orchestrei, cu certitudine cea mai autentică orchestră wagneriană din lume, cu instrumentişti de primă mărime sosiţi la Bayreuth, în fiecare vară, din întreaga Germanie. O apreciere aparte pentru suflători! Ca reuşită regizorală – care poate să placă, poate să nu placă, dar care este incontestabil extraordinară ca imaginaţie, ca profunzime de limbaj şi ca tehnică de scenă – reţin producţia Parsifal. Însă, insuportabilă, oribilă, lipsită de gust şi trădînd fără remuşcări partitura wagneriană a fost montarea Maeştrilor cîntăreţi din Nürenberg, în viziunea Katharinei Wagner (spectacol de la care, recunosc, am plecat – şi nu numai eu! – înainte de ultimul act).

Şi acum, pe rînd, cîteva cuvinte despre toate cele şapte spectacole pe care le-am urmărit în această vară la Bayreuth.

Tristan şi Isolda de Richard Wagner este imnul iubirii, muzica cea mai senzuală pe care mi-a fost dat să o ascult, expresia supremă a pasiunii ce se împlineşte (sau se eliberează) prin moarte. Puţin din toate acestea a mai rămas şi în spectacolul pus în scenă de regizorul Christoph Marthaler, cu decorurile şi costumele Annei Viebrock şi condus din fosă de dirijorul Peter Schneider. Primul act se petrece sub un cer înstelat, într-o anostă cabină de vapor, ale cărui mişcări sugerează balansul vasului pe valuri. Actul al II-lea (cel cu minunatul şi interminabilul duet de dragoste, cu o creştere tensionată de exaltare, dusă pînă la paroxism) are loc într-o banală sală de aşteptare, unde cei doi îndrăgostiţi cîntă cea mai mare parte a duetului lor stînd alături pe o băncuţă de lemn, cu faţa spre public, fără să se atingă. Iar ultimul act îl urmărim într-un oribil salon de spital, unde Isolda îşi cîntă minunata şi sfîşietoarea moarte, întinsă pe un pat de metal din care trupul lui Tristan tocmai s-a prăbuşit, zăcînd acum, fără viaţă, pe podea. Viziunea regizorală este antiromantică şi impersonală, fiind direcţionată parcă împotriva muzicii, care are numai de suferit. Căci ternul şi banalul ce se oferă ochilor ajung, din păcate, şi la urechile celor sosiţi la Bayreuth să asculte, în templul muzicii wagneriene, bogăţia de culori, expresivitatea, sugestia, pasiunea devastatoare, suferinţa fără de margini, voluptatea carnală… a muzicii scrise de genialul compozitor pentru această tragică poveste de dragoste. În viziunea dirijorului Peter Schneider, partitura lui Wagner sună corect şi… atît. Aş spune din nou: sună antiromantic şi impersonal. Partitura pare a-l lega pe dirijor de pămînteanul şi de concretul pupitru din faţa orchestrei, nelăsîndu-l să viseze, să-şi ia liber zborul, să uite de tot şi de toate, dăruindu-se actului interpretativ mai mult cu sufletul şi cu inima decît cu mintea. Mai ales în ultimul act, orchestra prea puternică acoperă de prea multe ori scena. În rolul titular, soprana suedeză Irene Theorin se mişcă lejer, dînd o atenţie deosebită detaliilor de limbaj corporal. Vocea este frumoasă, uşor forţată în registrul acut, cu o gamă expresivă şi cu o coloristică destul de limitată, fără explozii dramatice, dar şi fără momente de exaltare. Sînt convinsă că Irene Theorin poate întrupa mai mult decît o Isoldă corectă şi credibilă, cu punctaj uşor peste medie. Marile probleme de dicţie privează muzica de aportul expresiv al textului. Din rolul lui Tristan, interpretat de Robert Dean Smith, fiecare cuvînt pleacă spre public într-o dicţie impecabilă. Tenorul american cîntă inteligent, îşi dozează perfect resursele, pînă la ultima notă din spectacol. Este dramatic şi liric, după cum o cere partitura. Cronicarii au scris că dă glas unui personaj-tenor wagnerian fără să aibă o adevărată voce de… tenor wagnerian. Se refereau, probabil, mai ales la forţa extraordinară a unei astfel de voci! Pe mine însă Tristanul lui Robert Dean Smith m-a mulţumit şi vocal, şi scenic. Distribuţia spectacolului a fost completată de Michelle Breedt (Brangäne), Robert Holl (Regele Marke), Jukka Rasilainen (Kurwenal) – toţi, cu frumoase evoluţii vocale şi scenice.

Am fost foarte curioasă să citesc cronici făcute de colegii germani la spectacolul Maeştrii cîntăreţi din Nürenberg, în viziunea Katharinei Wagner, pentru a-mi verifica propriile păreri. În mai toate titlurile sînt menţionate huiduielile şi protestul publicului faţă de o producţie cu care nimeni nu vrea să se obişnuiască.

Nici nu se putea altfel. Acord acestui comentariu doar puţine cuvinte: celebrii maeştri cîntăreţi nu mai sînt maeştrii cîntăreţi, ci… pictori de stradă. Tînărul Walther von Stolzing nu doreşte nici el să cînte – e doar pictor rebel! –, ci pictează, adică vopseşte cu o pensulă uriaşă tot ce îi iese în cale (un pian, un violoncel, trupul Evei), trîntindu-şi isteric găleata cu var oriunde şi oricînd, stropind şi murdărind, desigur, totul în jur. În actul al II-lea, înainte, în timpul şi după serenada lui Sixtus Beckmesser, mulţimea de pe scenă aruncă şi se bate cu pantofi, iar în final, o ploaie de adidaşi inundă scena. Wagner însuşi apare în faţa publicului cu o mască enormă, ciobită rău, mai ales la urechi, şi cu un penis gonflabil, de dimensiuni uriaşe, la foarte bună şi clară vedere. Se pare că strănepoata compozitorului, tînăra Katharina Wagner, a citit atent şi a interpretat în manieră proprie cuvintele pe care, cîndva, marele compozitor se pare că le-a rostit: „Kinder! Macht Neues!“/ „Copii, faceţi ceva nou!“. Noul Katharinei Wagner este însă împotriva naturii, obraznic, distructiv, fără conţinut şi idei clare, spectacol respingător şi cu totul lipsit de bun-simţ, un refuz total şi furios, o provocare cu rezultat uşor previzibil, scontat şi chiar… savurat cu voluptate. Nici interpretarea muzicală nu se poate ridica, în aceste condiţii, la cotele artistice uriaşe cu care ne-au obişnuit spectacolele de pînă acum – aceasta este cea de-a douăsprezecea versiune scenică de pe scena teatrului de la Bayreuth –, căci nici cîntăreţii nu se simt prea bine în contextul dat. Totuşi! Marele cîştigător al serii a fost corul excepţional pregătit de Eberhard Friedrich. Pe locul al doilea s-a plasat Norbert Ernst, în rolul lui David, convingător, colorat şi decent, atît în cînt, cît şi în mişcare. Alan Titus, în rolul lui Hans Sachs, a avut mari probleme cu textul, dar vocea lui de bariton a sunat plin şi cald. Michaela Kaune nu a fost, nici vocal, nici scenic, Eva aşteptată şi dorită de publicul cunoscător. Adrian Eröds şi-a marcat debutul pe scena de la Festspielhaus, în rolul lui Beckmesser, pe care l-a abordat vocal sensibil şi tragic, în ciuda imaginii caricaturale groteşti pe care i-o rezervase regia, iar Klaus Florian Vog a fost un Walther von Stolzing strălucitor şi viguros. Parcă cerîndu-şi scuze, dirijorul Sebastian Weigle a eliminat din interpretarea sa orice urmă de exaltare, de patetism sau de sublimare, concentrîndu-se pe detaliile care, prea explicit evidenţiate, taie din avîntul şi măreţia muzicii.

Tot din presă am aflat un amănunt şocant: această producţie cu Maeştrii cîntăreţi... strică, pur şi simplu, piaţa neagră a Festivalului de la Bayreuth. Unul dintre vînzătorii de bilete la negru declara că, dacă ar fi să-şi cîştige pîinea speculînd bilete la Tristan si Isolda şi, mai ales, la Maeştrii cîntareţi... în viziunea Katharinei Wagner, ar muri de foame. Supravieţuiesc însă şi în acest sezon 2009 mai cu seamă datorită imensei cereri de bilete pentru Parsifal!

Spectacolul Parsifal imaginat de regizorul norvegian Stefan Herheim va umple cu siguranţă sute de pagini într-o viitoare carte ce-i va fi dedicată. Nu va exista un film – hotărîrea a fost influenţată de probleme financiare, mai ales de drepturile de autor! – şi nici nu va fi transmis în direct, într-o piaţă cu 20.000 de spectatori (aşa cum s-a întîmplat cu Tristan şi Isolda şi cu Maeştrii cîntăreţi...), astfel încît cererea de bilete pentru această superproducţie – pe care aş putea-o asemăna, ca tehnică de scenă, cu show-urile date de Michael Jackson, Sarah Brightman, Céline Dion sau Madonna! –, după cunoştinţele mele în materie, este imensă, ocaziile de a o vedea reducîndu-se la puţine reprezentaţii, patru pe sezon. Nu mi-am imaginat niciodată – cel mai apropiat model la care mă pot gîndi, păstrînd proporţiile, este Oedip-ul lui Petrika Ionesco, spectacol aflat, totuşi, foarte departe de performanţa tehnicii de scenă a acestui Parsifal imaginat de regizorul norvegian Stefan Herheim, cu care însă se înfrăţeşte prin viziunea de spectacol de revistă – că ceea ce am văzut pe scena teatrului de la Bayreuth poate fi posibil, în general, pe o scenă de operă. Am avut senzaţia că asist la un film, rapiditatea succesiunii scenelor, mişcările de decoruri pe orizontală, pe verticală, în profunzime etc. fiind uluitoare, ba, mai mult, năucitoare.

Ceea ce a conceput Stefan Herheim este foarte departe de ceea ce a vrut Richard Wagner, care, pentru Parsifalul său din anul 1882, a cerut ca publicul să nu aplaude, ci să considere spectacolul ca pe o slujbă religioasă de la care pleci cutremurat, schimbat în bine, dar în tăcere, mai cu seamă. Îmi amintesc că am participat la astfel de spectacole desfăşurate în tăcere, şi senzaţia era şi atunci copleşitoare. Căci Parsifal este povestea purităţii şi a credinţei care îl mîntuiesc pe păcătos, izbăvind astfel omenirea întreagă de rău şi de suferinţă. Nimic din acest adevărat testament – ultima operă scrisă de Richard Wagner. Stefan Herheim ne propunem să urmărim, acompaniat de partitura wagneriană, o istorie completă şi complexă a naţiunii germane, din vremuri imemoriale şi pînă astăzi, cu izbînzile şi căderile ei, cu reuşitele şi greşelile ei capitale. Totul este atît de încărcat, încît memoria reţine fragmentar momentele considerate ca fiind cele mai impresionante – eu reţin ca pe un leitmotiv permanent (şi aici sîntem în lumea lui Wagner) un pat amplasat în decorul ce reproduce spatele vilei Wahnfried din Bayreuth, pe locul mormîntului lui Wagner şi al Cosimei. Totul porneşte, se întîmplă, se sfîrşeşte şi reîncepe în acest pat, care – cred – înroşeşte scripeţii de atîtea ridicări din şi scufundări în burta scenei. Aici moare Herzeleide, mama lui Parsifal, aici se naşte Parsifal, aici păcătuieşte Amfortas, aici este sedus Parsifal de către o Kundry cînd guvernantă, cînd Marlene Dietrich cu aripi negre, aici apar şi dispar personaje ciudate, cu simboluri nu întotdeauna clare. Pe lîngă pat, trec evreii în drum spre la-găre, fiecare cu geamantanul său în mînă. Şi acelaşi pat se multiplică în multe còpii, atunci cînd grădina lui Klingsor – aici, un travestit cu jachetă de frac, desculţ, în ciorapi roşii cu jartiere – se transformă într-un salon de spital şi, apoi, într-o scenă de cabaret.

Cu gura căs-cată şi cu mintea agresată de informaţii pe care, foarte curînd, începi să le refuzi din pricina complexităţii şi a încîlcirii lor într-un ghem interminabil, nu mai auzi practic nimic din muzica lui Wagner – nici măcar fantasticul preludiu care este jucat din prima secundă, notă cu notă, căci, pentru a putea cuprinde întreaga istorie a naţiunii germane, chiar şi imensa partitură wagneriană ce acoperă aproape cinci ore trebuie folosită la sînge. Urechile devin surde, iar ochii, orbiţi de uimire! Trebuie să spun, totuşi, că aceia care au dus cu eroism şi cu eforturi supreme pînă la sfîrşit acest spectacol au fost dirijorul Daniele Gatti şi cîntăreţii Detlef Roth (Amfortas), Diogenes Randes (Titural), Kwangchul Youn (excepţional în rolul lui Gurnemanz), Christopher Ventris (Parsifal), Thomas Jesatko (Klingsor) şi japoneza Mihoko Fujimura (fascinantă scenic în rolul lui Kundry). Este acesta Parsifalul în spiritul esteticii şi al filozofiei wagneriene? Cu siguranţă, nu. Este această montare chinuită, răsucită, încărcată şi… copleşitoare ca spectacol de teatru o versiune posibilă? S-a dovedit că da: spectacolul există, poate fi văzut, poate să placă sau să nu placă, dar în nici un caz istoria viitoare a Festivalului de la Bayreuth nu îl va putea ignora!

Numai la Bayreuth tetralogia wagneriană Inelul Nibelungilor, alcătuită din trei seri şi un prolog (patru seri, în total), poate fi văzută integral pe scenă, într-o distribuţie unitară. Efortul este imens. Aproape 15 ore de muzică! Pentru a comenta producţia din această vară de la Bayreuth, trebuie să încep cu muzica, cu orchestra şi cu dirijorul Christian Thielemann, care este, în ultimii ani, cea mai ovaţionată vedetă din Festival. A debutat aici în anul 2000, cu Maeştrii cîntăreţi..., în 2001 a urmat Parsifal, în 2002, Tannhäuser, iar din 2006 este dirijorul Inelului! În 2012 va conduce premiera operei Olandezul zburător, iar în 2015, Tristan şi Isolda, în regia Katharinei Wagner. Impresionant! Cu talentul şi cu experienţa sa, Christian Thielemann poate fi considerat un interpret wagnerian de primă clasă. Publicul l-a aplaudat în delir. Au existat momente splendide în această tetralogie, dar intervenţiile cari-caturale din partitura muzicală – ciocanele Nibelungilor sau felul în care Siegfried încearcă să imite din frunză, jalnic şi strîmb, cîntecul Păsării Pădurii – nu au fost, cred, la locul lor. Nu ştiu dacă aceste intervenţii sînt ideile dirijorului sau ale regizorului! Intuitiv, înclin să cred că sînt ale regizorului, căci viziunea acestuia mi s-a părut forţată. Octagenarul Tankred Dorst a vrut să aducă în scenă trecutul şi prezentul într-un amalgam armonios, dar încercarea sa eşuează lamentabil. Fete ale Rinului cu sînii în mod obscen la vedere, filmări explicite şi insistente ale organelor genitale feminine, figuranţi de astăzi în poveştile de ieri, un băieţel ce traversează obsedant scena în numeroase momente din toate cele patru spectacole, perechi de îndrăgostiţi pe bicicletă, ce trec pe lîngă zei, regi şi pitici, peştera lui Fafner sub o autostradă în construcţie, bîrlogul lui Mime într-o clasă de şcoală plină cu materiale didactice – globul pămîntesc, un schelet, hărţi etc. –, sabia Nothung înfiptă într-un stîlp de telegraf prăbuşit… şi exemplele ar putea continua. Pe scenă, voci bune, unele dintre ele însă obosite. Nu e cazul celor doi olandezi: Arnold Bezuyen (Loge din Aurul Rinului, impecabil vocal şi scenic) şi Eva-Maria Westbroek (o splendidă Sieglinde în Walkyria). La debutul ei la Bayreuth, Eva-Maria Westbroek a fost considerată senzaţia sezonului şi se pare că viitorul ei pe scena de la Festspielhaus este foarte promiţător. În rolul lui Wotan, Albert Dohmen este inegal, dar trebuie să recunosc că a cîntat minunat finalul operei Walkyria. Impardonabil de slab a fost tenorul Endrik Wottrich, în rolul lui Siegmund, palid şi lipsit de vlagă, cu atît mai şocant cu cît el a avut-o ca parteneră pe strălucitoarea Eva-Maria Westbroek.

Wolfgang Schmidt este cunoscut la Bayreuth din 1992, cariera sa a avut ascensiuni şi declinuri (a cîntat, cîndva, în rolul lui Siegfried!), dar revenirea lui în rolul piticului Mime a fost de-astă dată un triumf! În Siegfried, cîntăreţul rămîne pe scenă 90 de minute, aproape fără întrerupere! Ovaţii sincere şi îndelungate i-au răsplătit performanţa de adevărat interpret wagnerian. La polul opus se plasează cîntăreţii Andrew Shore (piticul Alberich) şi Hans-Peter König (Hagen). Ain Aigner (Fafner) este un bas profund, deosebit de expresiv, cu o dicţie impecabilă. Excepţional a fost şi baritonul coreean Kwangchul Youn, în rolul lui Hunding (deşi prezenţa în jurul lui a unor războinici cu capete de cîini egipteni, dacă am văzut bine, distrage atenţia spectatorilor, prin aceea că îi ratează intrarea). Ralf Lukas apare în două roluri: Gunther, în Amurgul zeilor, şi Donner, în Aurul Rinului – amîndouă bine realizate. Linda Watson a debutat pe scena de la Bayreuth în 1998, în rolul lui Kundry din Parsifal. Cariera ei internaţională este frumoasă şi lungă. Rolurile wagneriene i se potrivesc, în curse lungi însă – aşa cum este rolul Brünnhildei, care acoperă numeroase pagini din trei partituri gigantice – vocea oboseşte. A avut momente foarte bune, dar şi momente mai puţin bune. Christian Franz este noul Siegfried şi pentru că se găsesc foarte rar interpreţi foarte buni pentru acest tur de forţă. Îi vom spune „bravo“, chiar dacă uneori… Să mai adaug că, atît vocal, cît şi scenic, Walkyriile sînt jalnice. În schimb – dacă poate fi vorba de un schimb! –, corul pregătit de Eberhard Friedrich se prezintă din nou impecabil.

În ciuda observaţiilor şi a nemulţumirilor, am plecat de la Bayreuth cu dorinţa sinceră de a mă reîntoarce. Ce compliment mai mare poate fi adus unui festival? Şi, sigur, toate observaţiile critice şi nemulţumirile trebuie interpretate în raport cu nivelul excelenţei. Probleme sînt – ca, de altfel, în întreaga viaţă internaţională a teatrului liric –, dar se învaţă din mers, se restructurează din mers, se regîndeşte din mers, lucrurile se mişcă şi nimic din ceea ce se întîmplă bine sau mai puţin bine pe scena de la Festspielhaus nu lasă pe nimeni – public sau critici – indiferent. Problema marilor voci wagneriene este cea mai spinoasă. Voci noi, se caută voci noi! Nu putem s-o dezgropăm pe Birgit Nilsson (Katharina Wagner), putem, în schimb, să o contactăm pe Anna Netrebko (Eva Wagner-Pasquiers). Este oare acesta drumul cel bun? Vom reveni la Bayreuth şi vom vedea.