Sîntem într-un an cu
Festival Enescu. Lumea muzicală începe să dea în
clocot. Probleme organizatorice imense – Festivalul Enescu a tot
crescut şi s-a tranformat într-un soi de mamut muzical, care
poate atrage mîndria celor ce scot/obţin fonduri de la
Guvernul Romåniei, dar există şi un revers al medaliei, nu-l
dezvoltăm aici şi acum –, multe şi importante. Stagiunea
instituţiilor muzicale se închide cît de curînd,
ultimele concerte ar trebui să fie mai cu moţ, cum îi stă
bine unui concert de final de stagiune, şi pregătirile pentru
Festivalul Enescu intră în linie dreaptă. Programe,
confirmări, locaţii, e greu de imaginat cît efort poate
depune un om – chiar şi cu experienţa dlui Mihai Constantinescu –
pentru a ţine în mînă toate detaliile. Ca totul să
iasă măcar bine, dacă nu perfect. Pe acest fond de multiple
nelinişti, vine Christian Badea ca dirijor permanent la Filarmonica
Enescu? Ce facem în continuare cu Horia Andreescu şi Mandeal,
difuz sentiment de lucruri rămase în suspensie… – viaţa
muzicală îşi vede de cursul ei firesc.
Şi aşa, într-un Bucureşti deja
complet zăpăcit de mirosul teilor, am ajuns, cum-necum, la un
concert de muzică de cameră. Pentru că programul era incitant şi,
mai ales, chiar aveam o dorinţă expresă să ascult triouri de
Beethoven. Pe viu. În sala de concert, unde se întîmplă
inefabilul muzicii.
Şi am fost la Ateneul Român.
Sala nu era plină, dar pentru muzica de cameră, unde ştim bine,
publicul nu se prea înghesuie, era suficientă lume ca să nu
dezarmeze interpreţii. Ei şi-au făcut cu prisosinţă datoria. Au
cîntat frumos Beethoven. Pentru asta şi venisem, pentru trei
triouri interpretate de Pro Arte. Adică de Anda Petrovici la vioară,
Marin Cazacu la violoncel şi Nicolae Licareţ la pian. Nume
bine-cunoscute ale vieţii noastre muzicale, preţuite de bune
decenii, cu multă experienţă de scenă sau pedagogică. Mai ales
în cazul lui Marin Cazacu. În plus, Anda Petrovici e
concert-maistru la Filarmonica „George Enescu“ – chiar dacă
acum doar cu numele, probabil sîntem singura orchestră
simfonică din lume fără concertmaistru, dar ăsta e un subiect pur
administrativ rămas încă nerezolvat după convulsiile
intestine, cu totul regretabile, de anul trecut, ale Filarmonicii
„George Enescu“.
Passons.
Program frumos, interpreţi buni, toate
premisele ca să ne bucurăm de muzică. Programul a cuprins trei
triouri din diferite perioade de creaţie ale lui Beethoven. Trioul
nr.1, în mi bemol major, op.1, apoi Trioul nr.4, în si
bemol major, op.11 şi, în partea a doua a programului,
faimosul şi mult iubitul Arhiduce, adică Trioul nr.7, în si
bemol major, op. 97, care a încheiat cu brio şi în
aplauze binemeritate seara de iunie bucureşteană.
Poate nu am fi
scos aceste cîteva observaţii legate de un simplu concert de
muzică de cameră dacă un distins prieten – mare meloman, medic
de prestigiu şi un bun pianist, altminteri – nu ar fi strîmbat
din nas la seara cu pricina. Că de ce nu am venit, în schimb,
la concertul de la Institutul Francez, unde s-au produs doi excelenţi
pianişti, că, uite, la seara cu Dan Grigore, sala gemea de lume, că
organistul neamţ, care a concertat la sfîrşitul săptămînii
trecute, a fost extraordinar, că are un CV teribil etc. Întrebarea
care se naşte este următoarea: de ce mergem la concerte? Doar pentru numele mari sau mai puţin
mari ale interpreţilor? (Este limpede că un Radu Lupu atrage cu
totul altfel atenţia ca un Viniciu Moroianu, care, altfel, este un
excelent şi apreciat pianist.) Pentru afinităţile cu un compozitor
sau altul? (Este clar că simfoniile lui Brahms sau Ceaikovski atrag
mai multă lume decît cele de Mahler, Prokofiev sau
Şostakovici.) Mergem la concerte ca să socializăm – cum se spune
acum – şi să schimbăm impresii (nu întotdeuna muzicale)
despre ce mai este prin lume? Se pot găsi multe explicaţii şi
justificări pentru a merge la concerte. (Eventual un profil frumos şi
misterios de femeie dintr-o anume lojă, care este mereu prezentă şi
nimeni nu ştie cine este.) Dar, în acelaşi timp, am, avem un
vag sentiment că mergem din ce în ce mai rar la concerte ca să
ne bucurăm de muzică. Aşa cum e ea. Dincolo de orice alte detalii
legate de importanţa numelor – să vedeţi ce buluceală o să fie
la Vengerov sau la Bell în această toamnă! – sau a
compozitorilor. Poate mă înşel. De aceea am şi comis aceste
rînduri.
Pentru mine, cel puţin, concertul
trioului Pro Arte a fost, realmente, o bucurie a muzicii. Iar două
ore, chiar nu m-a mai interesat ce se întîmpla în
afara zidurilor acestei clădiri pe care o iubim cu toţii foarte
mult. Mare parte din viaţa mea stă pitită în memoria sonoră
a Ateneului Român. Sala Palatului, ca şi Palatul
Parlamentului, nu-mi aparţine în nici un fel. Mă simt străin
acolo. Iar muzica nu se lasă sedusă în astfel de locuri cu
nici un chip.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters