Îi scriem numele în versiune poloneză: Fryderyck Chopin
(1.03.1810-17.10. 1849). Îl pronunţăm cu sonoritate franceză. Heinrich Heine
adaugă portretului creatorului încă o amprentă geografică atunci cînd consideră
că personalitatea sa îmbină cavalerismul şi durerea poloneze, fineţea franceză
şi romantismul profund german. În scurta sa intervenţie din deschiderea
Festivalului Internaţional Chopin, sîmbătă, 27 februarie, în sala Enescu a
Universităţii de Muzică din Bucureşti, Jaroslaw Godun, directorul Institutului
Polonez din Bucureşti, a rezolvat dilema numindu-l pe Chopin un muzician
european pentru care graniţele s-au şters definitiv. Într-adevăr, nu este
nevoie de festivaluri şi aniversări sau comemorări ale unor perioade însemnate
de ani, ca opera lui să fie adusă în prim-planul vieţii culturale
internaţionale. Ea nu a mai ieşit din lumina puternică a reflectoarelor şi s-a
impus definitiv în repertoriile pianiştilor şi în sufletele melomanilor, încă
de la primele audiţii.
Un bicentenar Chopin nu face decît să reconsidere sub
semnul, nu atît al modernităţii, cît al autenticităţii şi corectitudinii
problemele de interpretare şi de percepţie, să readucă în memorie unele detalii
biografice uitate şi să provoace concerte-eveniment în care muzica maestrului
să fie cîntată de cei mai buni dintre cei buni. Sub aceste trei semne a fost
gîndit şi conceput şi Festivalul Internaţional Chopin, organizat de Centrul de
Excelenţă al UNMB şi beneficiind de susţinerea unor importante instituţii de
cultură din Bucureşti, printre care Institutul Polonez, Filarmonica „George
Enescu“, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Radiodifuziunea
Română.
Despre cum se gîndeşte, cum se simte şi cum se cîntă Chopin
astăzi, cursanţii unui masterclass de interpretare pianistică au aflat de la
prof. univ. dr. Alicja Paleta-Bugaj, şefa catedrei de pian de la Universitatea
de Muzică „Fryderyk Chopin“ din Varşovia. Cu răbdare şi delicateţe, profesorul
polonez i-a ascultat şi îndrumat pe tinerii pianişti români, a avut pentru
fiecare un cuvînt de apreciere, dar şi gesturi ferme în a corecta o
interpretare prea exterior-agresivă sau o linie melodică prea puţin încărcată
cu emoţie autentică. Un Simpozion Internaţional de Muzicologie a propus
abordări diverse ale lui Chopin-compozitorul, Chopin-pianistul şi
Chopin-profesorul. Un loc aparte în comunicări l-au avut şi relaţiile
muzicologiei româneşti cu personalitatea compozitorului: ne-am reamintit,
astfel, de Carol Miculi, unul dintre primii editori ai operelor complete
chopiniene, şi de Dinu Lipatti, pianistul român neîntrecut în interpretarea
minunatelor valsuri. În acelaşi context, a fost re-salutată apariţia a două noi
volume româneşti dedicate muzicianului: La pian cu Fryderyk Chopin de Carmen
Manea şi Frédéric Chopin de Lavinia Coman.
După ce am enunţat programul destinat profesioniştilor, mă
voi referi în continuare, la recitalul şi concertul onorate, aşa cum se cuvine,
de publicul care a umplut pînă la refuz sala Enescu a UNMB şi apoi Sala Mare a
Ateneului Român, sîmbătă, 27 februarie, respectiv duminică, 28 februarie. În
recitalul extraordinar care anunţa Parafraze contemporane pentru trei piane
după Chopin, extraordinar interpretate în primă audiţie absolută de
compozitorii-pianişti, profesori ai UNMB, şi colaboratorii lor, am ascultat
patru lucrări diferite ca factură dar fiecare demnă de atenţie şi preţuire. În
Shopping Chopin, Dan Dediu face din nou dovada unui spirit inventiv, inspirat,
plin de umor şi substanţă, perfect conectat ca formă de exprimare şi de punere
în pagină la cele mai moderne mişcări din lumea muzicală internaţională;
spectaculos pianistic, debordant şi agitat în scriitură, extinzînd paleta de
inspiraţie şi citatulspre alţi
romantici, uşor de depistat în textul muzical, Andrei Tănăsescu a scris „Lumea
de ieri“ – parafrază de concert pentru trei piane pe tema Valsului op. 18 de
Chopin; în „Nocturniana“ – fantezie pentru trei piane după Nocturna op. 27 nr.
3 –, Livia Teodorescu-Ciocănea a fost poate cel mai aproape de spiritul,
melancolia, forţa de evocare, fraza şi atmosfera chopiniene; şi, nu în ultimul
rînd, trebuie aplaudat „Omagiul lui Chopin“, aşternut pe coala cu portative de
Adrian Leonard Mociulschi.
Duminică, 28 februarie, pentru chopinienii împătimiţi,
pentru care Ateneul Român s-a dovedit neîncăpător, a fost sărbătoare: arareori
ţi se oferă şansa de a asculta, în aceeaşi seară, cele două concerte pentru
pian şi orchestră. Soliştii lor au fost, de această dată, Viniciu Moroianu şi
Matei Varga, excelent acompaniaţi de Orchestra Universitaria şi de dirijorul
Alexandru Ganea. Cei doi solişti fac parte din generaţii diferite, din spaţii
geografice diferite – pianistul Matei Varga a părăsit ţara în 2004,
stabilindu-se la New York –, au temperamente diferite şi viziuni interpretative
diametral opuse. Viniciu Moroianu a căutat latura de forţă, agresivitate,
contorsiune şi debordant romantică a Concertului nr.1 în mi minor, în timp ce
Matei Varga, în Concertul nr. 2 în fa minor, a excelat în paleta coloristică
delicat emoţională, nu lipsită de profunzime şi nici de tensiuni cu semn
negativ, acestea redate însă prin forţă şi încărcătură interioare, singurele
arme eficiente la îndemîna unui compozitor atins de aripa unei boli incurabile.
Deşi neinclus în festival – şi mă întreb de ce –, recitalul
de pian programat în aceeaşi sală Enescu a UNMB, luni 1 martie, şi intitulat
Chopin şi contemporanii săi m-a atras în mod deosebit. Pianiştii invitaţi în
preambulul originalului recital de sîmbătă „al celor trei piane“, şi care au
interpretat lucrări chopiniene autentice – Alina Balaban şi Carmen Manea (acum
în ipostază de partener de muzică de cameră) –, mi-au lăsat un gust amar, mai
ales că în sală s-au aflat maestrul Valentin Gheorghiu şi oaspetele polonez
Alicja Paleta-Bugaj. Ascultîndu-i însă luni pe Anca Săftulescu şi, mai ales, pe
Toma Popovici, mi-a mai venit inima la loc. Există şi în şcoala bucureşteană
pianişti adevăraţi, în stare să interpreteze aşa cum se cuvine muzica lui
Chopin!