OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se pare ca teatrele noastre lirice se pregatesc intens pentru „Anul Puccini“ care, in 2008, va aduce pe scenele lumii o avalansa de titluri din creatia celebrului compozitor, de la nasterea caruia se vor implini 150 de ani. Daca anterior am comentat noua montare a Madamei Butterfly de la Opera din Timisoara, de aceasta data ma voi opri asupra productiei Boema realizata, zilele trecute, la Teatrul Muzical din Galati, unde un manager entuziast, plin de idei si mai ales eficient – directorul Florin Melinte – reuseste sa propuna, aproape in fiecare seara, distributii alcatuite in mare parte din invitati din tara si chiar din strainatate, asigurind astfel o cota sporita de atractivitate spectacolelor de opera, dar si de balet sau de revista.
Premiera pucciniana a fost elocventa in acest sens, majoritatea rolurilor fiind sustinute de oaspeti binecunoscuti publicului, o parte dintre ei abordind insa pentru prima oara personajele respective. Cu siguranta, in fruntea lor s-a situat tenorul Calin Bratescu, ale carui progrese in plan vocal si artistic devin, pe zi ce trece, mai evidente, pentru ca glasul s-a dezvoltat, a capatat penetranta, stralucire si un plus de maleabilitate, calitati care, dublate de sensibilitate si inteligenta, il ajuta sa realizeze o interpretare expresiva, echilibrata si perfect adecvata romanticului Rodolfo, personaj credibil, firesc si nuantat si la nivel scenic.

De altfel, anterior l-am ascultat in secvente din Carmen de Bizet, surpriza fiind deosebit de placuta, solistul trecind treptat catre un repertoriu nou, desi inca il mai aplaudam in roluri lirice, cum ar fi, spre exemplu, la Opera Nationala, in Flautul fermecat de Mozart si, in curind, in Faust de Gounod, alternind astfel partiturile de asemenea factura cu cele mai dramatice.
Revenind la productia de la Galati, l-am aplaudat si pe Mihai Frunza, bariton iesean care a cintat pentru prima oara in Schaunard, reusind sa creeze imaginea tinarului simpatic, plin de verva; in Marcello insa, am vazut un bariton al carui timbru de celebritate se faneaza, din pacate, cu fiecare noua aparitie – Valentin Marele de la Opera din Brasov. Acesta a evoluat liniar, cintind doar in forta, venind, pentru orice replica, la rampa, adresindu-se deci… dirijorului, reducind totul la gesturi si atitudini stereotipe, fara urma de traire artistica, relevind insa problemele de ordin tehnic tot mai pregnante. E vorba de niste aspecte care, in trecuta stagiune, au fost „taxate“ extrem de dur si la Toulouse, unde nu poate suspecta pe nimeni ca… „are ceva cu el“). Pacat…

Daca in Colline l-am revazut pe Mihnea Lamatic (experimentat bas al ONB, rezolvind frumos aria din ultimul act, creionind un „filozof“ integrat totusi cu dezinvoltura „boemei“ pariziene), in rolul Mimi a aparut soprana Laura Niculescu, familiara, de citiva ani, melomanilor galateni. Aceasta soseste adesea de la Roma pentru a aborda partituri ce surprind prin factura contrastanta, trecind de la Aida sau Santuzza la delicata „midineta“ care a beneficiat de prezenta sa scenica agreabila. Dificultatile scriiturii i-au focalizat insa permanenta preocupare, desi materialul sau vocal se remarcase, foarte promitator, inca de la debutul sau bucurestean, in urma cu doua decenii. Pentru prima oara in Musetta, soprana Liana Podlovski a optat pentru o combinatie stranie intre papusa Olympia si Zita, probabil o conceptie personala asupra tinerei cochete, regizorul italian Gianpiero Zazzara lasindu-i pe solisti sa-si contureze rolurile, fara ca propria sa viziune sa se regaseasca prea mult in spectacol.

I-am apreciat sincer pe Teodor Nita in cele doua roluri de compozitie (in special Benoit) si pe Florin Marcovici (etalind un glas interesant de tenor chiar si in episodicul Parpignol). Corul (pregatit de Eugen Dan Dragoi) a sunat omogen, miscarea scenica simpatica a fost semnata de Fanica Lupu, decorurile clasice au plasat sugestiv actiunea (de mare efect imaginea din actul III), iar costumele s-au incadrat corect in ambianta secolului XIX (exceptind rochiile stridente ale Musettei) in scenografia lui Gheorghe Andreescu. La pupitru, Leonard Dumitriu de la Opera ieseana a condus cu adevarat eroism intreg ansamblul, obtinind o anume densitate orchestrala si o coordonare sigura intre fosa si scena, ceea ce, cu doar citeva repetitii, lucrind cu solisti atit de diferiti ca potential si capacitate de adaptare, a fost o performanta demna de toata admiratia.
Spectacolul, alaturat celor 30 de premiere realizate, din 2002, sub directoratul lui Florin Melinte, este, in general, o productie cu succes la public, demonstrind inca o data stradania de a aduce pe scena glasuri frumoase, nume cunoscute sau oaspeti straini, stimulind totodata solistii si ansamblul teatrului in dorinta asigurarii unui nivel artistic interesant, ceea ce merita toate laudele si aplauzele celor din sala.