OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La mijloc de august, Miercurea Ciuc a gazduit o noua editie a Festivalului de Muzica Veche, manifestare care, privita in ansamblu, a fost o reusita, concretizata cu eforturi incredibile de catre entuziastii organizatori ai locului, directoarea Centrului Cultural Judetean, Karda Emese – prototipul managerului modern –, fiind nevoita sa gaseasca solutii „de avarie“, pentru ca din cele sapte proiecte propuse, Ministerul Culturii a aprobat doar doua, in timp ce Departamentul pentru Minoritati al Guvernului a promis o treime din suma alocata anul trecut, dar… nu a mai dat nimic.

… nu a mai dat nimic. Din fericire, s-a implicat si acum o importanta firma privata, iar artistii invitati, anuntati oficial ca nu li se poate asigura „masa“, au acceptat sa suporte costurile, pentru ca dragostea pentru muzica primeaza. De altfel, in cuvintul de deschidere, noul director artistic, muzicologul clujean dr. Francisc Laszlo, a afirmat ca-i este jena ca artistii „sint retribuiti nedemn pentru prestatia lor“. Banta Levente, presedintele Consiliului Judetean Harghita, nu a pomenit nimic in acest sens (in schimb, pe site, traducerea din limba maghiara noteaza speranta sa ca „spiritul si practica autonomiei locale vor evolua in directia buna“ (ceea ce insa nu a rezultat din propria versiune romaneasca); ce a spus primarul Raduly Robert Kalman nu stiu, pentru ca a uitat sa se adreseze publicului si in limba romana.
Comparativ cu editia precedenta, s-au schimbat multe, programele fiind in exces (opt in prima zi, doar la Ciuc!), numarul bisericilor in care s-au derulat, dar si al concertelor din imprejurimi s-au redus drastic, artistii au fost cazati in diverse spatii, astfel incit nu a mai existat acea comunicare permanenta, fireasca, pe care am apreciat-o anul trecut, cind eram ca intr-o mare familie iubitoare de arta din alte veacuri. De fapt, s-au creat fara voie „grupul bucurestean“, cel de la Brasov sau marele „grup de la Cluj“, intimplator sau nu, majoritatea invitatilor fiind unguri, fie ca veneau de la Viena, din Ungaria, din Ardeal, din Franta sau chiar din Turcia.

Muzici si surprize
Pe de alta parte, fata de conceptia impecabila din 2006, caietul-program si-a modificat structura, de la coperta cu semnificatie incerta la machetarea „amatorista“ si, mai ales, la greselile de continut si de formulare ce abunda in prezentarea interpretilor (oricum neactualizata); publicul dorea sa afle date „la zi“ despre artisti, nu sa citeasca nazbitii (scrise poate chiar de „impricinat“) precum „solistul se remarca prin seriozitatea prin care isi abordeaza rolurile“, sa afle distributia unui anume spectacol, in care cinta doar o soprana (dar apareau doua CV-uri) sau ca Studioul experimental de opera si balet face parte din structura Operei Nationale Bucuresti. Si apoi, de unde vine oare redutabilul ansamblu Clemencic (conducatorul locuieste la Viena, dar majoritatea numelor sint unguresti si, in treacat fie spus, in „Muzica din Transilvania sec. XVI-XVIII“ am ascultat dansuri de curte, melodii turcesti, maghiare, germane, dar nici macar un citat de muzica romaneasca), aspect neclar si la formidabila formatie Les basses reunis (care probabil a venit din Franta, desi numele pot fi de oriunde); daca primii s-au amuzat cintind cu placerea si profesionalismul unor „impatimiti“, pe instrumente vechi, dar si vocal (melodiile avind insa 15-17 strofe, ceea ce devenea prea mult), „francezii“ au facut o incredibila demonstratie de virtuozitate si de stil, care ar fi trebuit sa puna pe ginduri multi solisti aflati in sala.

Am aplaudat si Ansamblul istoric Passamezzo din Cluj, in spectacolul La cortegiana innamorata (dansat agreabil, cu elemente din commedia dell’arte, si cintat frumos, instrumentistii sustinind si partiturile vocale, fara pretentia performantei, dar cu muzicalitate) si doar partial in The Fairy Queen, in care au colaborat cu dansatoarea britanica Mary Collins (aducind, ca si anul trecut, miscari gratioase si stereotipe), si Collegio stravagante (sub nivelul asteptat) condus, de aceasta data, de violonistul englez Adrian Butterfield, remarcindu-se insa excelentul sau partener, Laurence Cummings (nementionat in program, clavecinist si tenor de clasa).

Am constatat cu reala placere ca productia bucuresteana cu Pyram si Tisbe a „crescut“ mult in calitate, tinerii solisti jucind cu talent, improvizind cu un umor irezistibil (dupa premiera din primavara am aflat ca, de fapt, desi laudasem regizoarea, miscarea scenica li se datora aproape in intregime, completata de ideile aceleiasi coregrafe Mary Collins), cintind de la corect la excelent, alaturi, din nou, de Collegio stravagante, dar sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare; apoi am descoperit atmosfera aparte a „cintecelor sefarde“ interpretate de apreciatul ansamblu ceh Kvinterna sau cintecele turcesti ale Ansamblului Canlar din… Ungaria (interesante, dar cu o monotonie amplificata de abordarea bilingva, detaliile despre instrumentele traditionale fiind oferite, evident, in maghiara).
Clujeanul Wilhelm Schmidts a fost, deopotriva, clavecinist, bas, dar si organist intr-un minunat recital sustinut in impunatoarea Biserica Franciscana de la Sumuleu Ciuc (legata de numele lui Ion Caianu, de miraculoasa statuie a Fecioarei sau de pelerinajul care, anual, atrage mii de credinciosi din toata lumea). Un spatiu ideal si pentru seara finala, in care Orchestra de Camera Ciuc a cintat sub conducerea violonistei germane Ulrike Titze, solist fiind reputatul contrabasist clujean Kostyak Botond (stabilit de multi ani la Lyon), oferind, pentru prima oara la noi, Concertul nr. 2 de Dittersdorf.

Toate vechi si noua toate
Ar fi de remarcat si matineul Monteverdi, prezentat, in superba sala a Liceului „Marton Aron“, de formatia clujeana Flauto dolce si de soprana Mihaela Maxim (care s-a simtit mult mai in largul sau in scriitura italiana, comparativ cu opusurile de Telemann, abordate anterior cu stingacie); de altfel, surprinzator, doi flautisti care, in alte aparitii, au cintat lamentabil sau banal, in acel program au fost chiar foarte buni… Si alte concerte au fost dedicate acestor compozitori aniversati in 2007, dar si lui Buxtehude.

S-a conturat pregnant un alt aspect – repetata prezenta a unor artisti, in diverse „combinatii“, idee nu prea inspirata, mai ales ca majoritatea au cintat si anul trecut, festivalul riscind sa devina un loc de reintilnire a… acelorasi, desi publicul ar trebui atras de fiecare data cu noutati –, generind si ascultarea unor lucrari in… „interpretari comparate“, dar si oboseala, deci cintul deficitar si „aproximativ“.
Un nou director artistic si consilierii artistici de anul trecut – Radu Radescu si Mihai Ghiga (conducator al Collegio stravagante) – nu e oare cam mult?…
Trecind insa peste „noutatea“ nedoritelor „surprize“, publicul extrem de numeros s-a bucurat de frumusetea artei (in general) de calitate, ceea ce, in fond, ramine cel mai important pentru succesul unui festival de traditie, realizat cu eforturi surmontate cu discretie si tenacitate de organizatorii care, tocmai de aceea, merita toate laudele.