OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cacealmaua numita Cenaclul Flacara a inceput ca o manifestare poetico-muzicala si a sfirsit ca o falsa miscare populara. Daca s-ar fi desfasurat intr-o societate libera, miscarea devenea partid politic, a carui evolutie poate fi lesne intuita, date fiind premizele si ambitiile liderului. Cum situatia politica a Romaniei la vremea respectiva era cea bine stiuta, gaselnita este un exemplu de libertate controlata, de manipulare a mentalitatilor, de mistificare, de confuzie a valorilor. Sa vezi intr-un acelasi spectacol formatia Phoenix si pe Ionela Copaciu, bunaoara. Sa-si recite versurile Claudiu Iordache in contextul poemelor lui Bacovia, Nichita Stanescu sau Doinas. Sa admiri un actor de la Teatrul National, Ovidiu Iuliu Moldovan, parca, recitind Eminescu. Si apoi sa-l asculti pe Valeriu Penisoara lalaind nu-stiu-ce despre mos Ion Roata. Etc.

N-am cunoscut culisele cenaclului, nici n-am stat de vorba cu participantii de pe scena; nu stiu, deci, daca aceasta confuzie a fost comisa intentionat. Dar intretinuta a fost, ba chiar promovata prin televiziune la rang de politica nationala, cu denumirea de Antena va apartine, totul pus sub lozinca „democratia culturii“ in Cintarea Romaniei. Spectator al manifestarilor din ’75-’76 fiind, la o virsta cind asemenea chestii lasa urme, resimt si azi efectele indoctrinarii masive. Nu mi se sterg din memorie versuri inepte si am reflexe datorate educatiei ce preamarea „conducatorul“ providential. Dar inca de-atunci am avut revelatia mistificarii la care asistam. A fost un spectacol sustinut la Sala Polivalenta, chiar in noaptea de Inviere. Era pentru prima data cind o manifestare de o asemenea factura tinea toata noaptea. Initial gindeam ca este ceva bun, ceva care – nu-i asa? – demonstra ca „se poate“, cum tot batea toba „seful cenaclului“ in articole si „luari de pozitie“. Suprapunerea pe noaptea de Pasti parea simpla propaganda, lesne de neglijat. Nu era nevoie sa fii doct in stiinte politice ca sa vezi cum regimul facea eforturi sa contracareze sarbatoarea religioasa cu petrecerea profana. (In 2002, asemenea impietate a avut binecuvintarea unor prelati ai Bisericii Ortodoxe; de unde se vede ca indoctrinarea e patrunsa pina unde nu se astepta nimeni, daca nu cumva Biserica noastra e o alta fata a comunismului regretat de atitia romani!) Ce nu pricepeam la virsta aceea era de ce acceptau sa tina trena poetului de curte unii artisti consacrati. Nu cunoscusem cupiditatea „vedetelor“ de toata mina si de pretutindeni!

Pina la acel Pasti chiar imi placusera respectivele manifestari, cu aerul lor nonconformist, ce nu se vedea oriunde si oricind. Habar n-aveam ca „libertatile“ din cenaclu erau dintre cele „cu voie de la militie“, cum ar zice un malitios si cum a recunoscut deunazi insusi liderul, fara sa-si dea seama ce-i scapa din gura! Mergeam la spectacole indeosebi pentru grupul Phoenix, pe care altfel nu prea aveam ocazia sa-l vad. Noaptea de pomina a insemnat o desfasurare a ceva plicticos, tot mai greu de suportat. Cred ca atunci a inceput delirul celui ce-si asumase conducerea unei linguseli fara precedent, ca amploare si indecenta. E de neuitat cum dintr-un poem patriotic oarecare – Alma Venus, semnat de Ion Nicolescu – a scos un fel de imn pentru Ceausescu, pe muzica lui Nicu Alifantis. Inainte de spartul zaiafetului, nemairezistind, am iesit in parcul cu vegetatie firava si m-am indreptat spre blocul unde locuiam. Si, pe strazile gen mahala de odinioara din dealul Martisorului, am intilnit o multime de luminari aprinse, purtate de la biserica spre casa de persoane carora nu le desluseam figura, niste siluete sau umbre ca dintr-o alta lume.

Ani si ani am purtat pe retina imaginea luminitelor acelora, repros tacut la adresa impietatii comise cu inocenta. Nu sint o persoana intr-atit de religioasa, ca sa am din acest motiv mustrari de constiinta ce tin de un strat profund al personalitatii. Totusi, m-a siciit intens acest reziduu al unei perioade pe care as putea sa o consider drept normala in viata oricarui om crescut intr-o societate careia nu-i percepe anormalitatea, neavind termen de comparatie directa. Pe de alta parte, muzica folk de care se facea atita caz in harmalaia flacarista (si pe care o numeau „muzica tinara“!) nu mi-a placut deloc. E o chestie de gust, probabil. Ascultator obiectiv, pot numi cu greutate citeva exceptii, exemple de muzica buna, nu de muzica folk neaparat. Insa protestul care s-a vrut folkul, fie la noi, fie in vest, mi s-a parut – si nu doar mie! – de-o ipocrizie impardonabila. Nu poti cinta impotriva capitalismului si sa faci bani din asta, ba pe deasupra sa cumperi castele in Franta, ca Joan Baez! Nu e credibil sa cinti pacea intr-o tara care nu participa la vreun razboi, decit acela dus de partidul-stat impotriva propriului popor, cum se intimpla in Romania!

Dincolo de aceste amanunte conexe, a caror pondere nu poate fi ignorata, mi-a displacut la folk tenta pasunista. Ascund oare in mine porniri de cenzor, reminiscente ale educatiei de tinerete? Mai degraba simt o inautenticitate descalificanta. Tineri situati bine merci in orase, bucurindu-se de civilizatie, proslaveau viata la tara, unde de-ar fi fost obligati sa traiasca efectiv, s-ar fi simtit pedepsiti fara vina. Pentru ca una e sa iesi la iarba verde, la padure sau pe malul unei ape, la pescuit, si cu totul alta e sa fii nevoit sa-ti cistigi existenta cultivind pamintul sau crescind oi. Sint vreo doi folkisti de-ai nostri, nasiti in Cenaclul Flacara, care au incercat, pare-mi-se, experienta de pe urma si, de bine ce le-a fost, s-au oprit tocmai in Canada, sa cinte pe strazi!

Folkul bastinas a excelat cintind „trecutul glorios, taranul autentic, viata de codru, bucuriile simple“. Haiduci, pastori, miei, pasari, ursi care dansau fara voia lor (ursul romanesc, nu-i asa dle Tudor Gheorghe?) si cite altele! Cele mai multe texte au fost semnate de Adrian Paunescu, poetul-pereche, cum a fost numit, acest veritabil Capitan al folkului, a carui usurinta la versificare e tot ce nu-i poate fi contestat. In timp, desi mai larga, miscarea folk a fost identificata cu ceea ce se permitea pe scena Cenaclului Flacara. Nu e de mirare ca tot mai multa lume a prins greata pentru folk, ajungindu-se pina acolo incit chiar cei care au profitat, lansindu-se cu cenaclul, isi reneaga participarea (cazul lui Mircea Bodolan). Hilare au fost trecerile de partea cealalta in perioada postdecembrista. Vali Sterian, de exemplu, dupa ce nemurise „antirazboinica“, cinta (in) Piata Universitatii, „golania“.

Succesul de public al curentului folk este evident. Chiar si in conditiile regimului comunist, cind tirajele discurilor erau controlate politic si cenzurate arbitrar. Ce anume a facut iubita aceasta muzica? Sa luam, de pilda, piesa lui Doru Stanculescu, Ai, hai!, pe versuri populare. Cunoscuta dinainte de cacealmaua Flacara, piesa e reprezentativa pentru folkul romanesc. Este pur si simplu frumoasa. Dar e o piesa ce vorbeste despre moarte! Si e un simptom al gustului pentru latura thanatica, pentru pomenire, pe care il afli mai peste tot in muzica romaneasca, fie rurala, fie oraseneasca. Exista o anecdota care spune ca daca vrei nevasta buna gospodina, trebuie sa-ti iei o nemtoaica; daca vrei nevasta iubareata, sa-ti iei o unguroaica; daca vrei o nevasta care sa te nenoroceasca, ia-ti o rusoaica; iar daca vrei sa ti se faca niste pomeni de toata isprava, ia o romanca. Miorita, Legenda mesterului Manole, doinele si bocetele, mostenirea geto-daca de care face atita caz o parte a spiritualitatii romane, iata sublimarile unei caracteristici a carei configurare nu-si are locul aici. Anomalie sau nu, ea este o prezenta importanta in imaginarul natiei, ca si in mentalitatea curenta.

Apogeul acestei inclinari romanesti, daca se poate spune asa, l-a constituit miscarea legionara. Reflectarea, peste ani, a legionarismului in ideologia ceausista, n-a fost suficient documentata. E alt domeniu imens de studiat. Se poate stabili o punte intre legionarism si folk, asa cum a fost acesta inteles si promovat in contextul Cenaclului Flacara? Citeva versuri ale poetului-textier amintesc de ideea lui Corneliu Zelea-Codreanu, aceea ca „tara inseamna mortii si viii, la un loc“. Cinta Dan Chebac, iar dupa abandonul acestuia, Anda Calugareanu:
„Nu, tara nu se vinde / Sintem tara toti / O inima fierbinte / Toti… / Ursita ce nu minte / Cu vii si cu morti / Cuvinte si morminte / Toti…“
Inima fierbinte, ursita, morminte, tara (Totul pentru Tara, nu?) – teme folosite intens in literatura legionara. Ca si pentru politicienii de azi si de-antart, comunisti sau nu, Tara (scris cu majuscula oricind) a fost pentru Paunescu doar o vaca de muls. Se stie cita demagogie a utilizat pentru a-si umple buzunarele. Dar acest „cu vii si cu morti“ vorbeste de la sine. Constient sau nu, Capitanul folkului romanesc a pus in joc mistica de tip legionar si o scenografie intoarsa pe dos. In loc de camasa verde, populara ie de pinza alba. In loc de pantaloni bufanti, blugi. („Te salut, generatie in blugi“, nu?) In loc de Capitan – „eu cint Conducatorul“ (Capitan fiind liderul cenaclului). In loc de marsuri si tabere de munca, „intimplari“ si stadioane, pe care „se permitea“ chiar si amorul liber. Peste toate, ca si in legionarism – mistica tineretului curat („muzica tinara“, nu?), sentimentul ca participi la ceva unicat, „traire si simtire“ in spirit de turma. De aici succesul „miscarii“ inflacarate, de aici complicitatile oculte, promovate la nivel subliminal de manipulatori profesionisti sau profitori, de aici repulsia instinctiva cu care spiritele liberale au tratat „fenomenul“. N-am ascultat vreodata cintece leigonare; am citit insa despre ele ca aveau mult succes de public. De tematica nu mai spun.

Acum se poate aseza in alta stiva „intimplarea“ propagandistica din noaptea de Pasti a lui ’75 sau ’76. (Ca si aceea de la Pasti 2002.) Nu cistigul propagandistic sau electoral s-a urmarit, ci uzurparea unui loc in religiozitatea populara. Exact ce vroiau legionarii, care se proclamau ostasi ai lui Iisus, fara sa respecte canonul bisericesc. Nu m-am mirat cind, in contextul anilor ’80, am auzit un popa, absolvent de seminar teologic aflat sub controlul Securitatii, slujind sfintele taine pe melodia unui folkist arhicunoscut! Afinitatile elective… Cit despre tinta folkistilor „inflacarati“, minora in comparatie cu ale legionarilor, nu e loc de vreo indoiala. Sub aparente gasim opacitate, parvenitism, cupiditate, ipocrizie, aroganta si indeosebi acelasi cult al favoritismelor, promovat de politica guvernamentala din vremea ceausista pina in zilele noastre.

An dupa an, statura Capitanului folkului romanesc a crescut, precum a personajului Cucoanes, dintr-o proza a lui Mircea Eliade. Era omniprezent. La manifestari pe cimpia de la Blaj, la meciuri de fotbal, la minastirea Putna, la 26 ianuarie 1978 – aniversarea celor 60 de ani impliniti de Ceausescu – cind, impreuna cu Mircea Vintila si Florian Pitis, a dat un spectacol tv cum nu se mai vazuse… Rar o discutie fara sa intervina si subiectul in chestiune. Pina cind mina care-l intretinea i-a taiat macaroana. Putin curaj din parte-i, si individul putea uzurpa locul Havel-ului care ne-a lipsit in ’89. Dar batjocura a continuat altfel: vicepresedinte de partid, senator, realizator de emisiune la o televiziune datoare bugetului etc. Aici l-am auzit deunazi intentionind sa ceara sprijin din partea primului ministru pentru aniversarea celor 30 de ani de Cenaclu Flacara, eveniment prevazut pentru 2003 (sic!). Alte afinitati elective, desigur!
Nu sint cercetator, sa pot face un studiu rece asupra unuia dintre personajele care – cum sa spun? – trag inapoi si tin pe loc evolutia societatii noastre bulversate. Lucrind cu mijloace mai degraba artistice decit stiintifice, am incercat sa punctez o problema reala, ce n-a fost eradicata. Si cita vreme astfel de insi si altii care nu se jeneaza sa apara alaturi, ocupa spatiul public, sansa normalizarii se tot indeparteaza.