Există, în anumite perioade ale
anului, creaţii muzicale programate invariabil să dubleze
solemnitatea momentului celebrat: de Paşte se ascultă Pasiunile de
Bach, de Crăciun, Oratoriul de Crăciun de acelaşi Bach. Dacă
„părintele muzicii“ tinde să devină acaparator, Messiah de
Handel stă la îndemînă şi se pliază – aidoma
spiritului cosmopolit al autorului – la fel de confortabil pe
ambele sărbători. La aniversarea marilor formaţii simfonice, cel
mai adesea va apărea pe afiş Simfonia a IX-a de Beethoven – piesa
de rezistenţă a oricărei orchestre şi a oricărui cor care se
respectă –, iar dacă se rotunjeşte vreo comemorare, Recviemul de
Mozart e gata oricînd să sară în ajutorul reculegerii
comunitare.
Quoi faire împotriva
previzibilului?
Înaintea „Anului Bach 2000“,
Academia Internaţională Bach din Stuttgart s-a gîndit să
depăşească reflexul înţepenit al plecăciunii pioase şi a
propus un alt fel de abordare a bine-cunoscutului compozitor.
Aducîndu-ţi aminte că Johann Sebastian fusese, pînă la
urmă, un avangardist al timpului său, cu îndrăzneli
expresioniste şi poftă de experimentare nemaivăzute, organizatorii
au invitat patru compozitori contemporani reprezentativi să scrie
muzică religioasă, pornind de la modelul bachian. Argentinianul
Osvaldo Golijov, chinezul Tan Dun, rusoaica Sofia Gubaidulina şi
germanul Wolfgang Rihm au primit ca temă cîte o Evanghelie,
iar rezultatele au fost puse în scenă cu mare succes în
Festivalul European al Muzicii de la Stuttgart, în septembrie
2000.
Dintre toate, lucrarea care s-a bucurat
de cea mai bună apreciere din partea publicului şi a criticii a
fost Johannes-Passion de Sofia Gubaidulina. Deloc întîmplător:
compozitoarea din Rusia împarte cu strămoşul său turingian
trăirea religiosului în muzică, lucru pentru care a şi fost
supranumită „un Bach feminin al secolului al XX-lea“. E
simptomatic faptul că Gubaidulina nu a trecut încă pragul
anonimatului în viaţa muzicală românească. În
timpul regimului comunist de la Moscova, muzica sa era interzisă pe
motiv de misticism, pentru ca, după căderea Cortinei de fier, să
fie considerată insuficient de avangardistă în febra
recuperărilor de tot soiul. Insensibilă la obiecţii şi piedici,
compozitoarea născută la Kazan în 1931 şi-a articulat un
limbaj propriu, la capătul căruia s-a decantat un idiom imediat
recognoscibil – răsplata creatorilor de geniu şi amprenta atît
de dificil de găsit într-un context al atomizării pînă
la uniformizare. Dincolo de interesul cultural pe care oratoriul l-ar
stîrni prin noutate, Johannes-Passion de Sofia Gubaidulina
conţine sonorităţi şi soluţii stilistice incitante pentru un
ascultător din spaţiul est-european.
În primul rînd, problema
acomodării dogmei şi a ritualului religios ortodox cu un gen
muzical aparţinînd unei alte culturi. Între stricteţea
orientală în privinţa locului pe care îl poate ocupa
muzica în biserică şi caracterul profan, de concert, al
oratoriilor occidentale, Gubaidulina a ales calea de mijloc.
Orchestraţia trece de la acompaniamentul discret la fresca
monumentală, vocile soliste împacă simplitatea de strană a
naraţiunii biblice cu exploziile dramatice, de operă, iar limbajul
sonor păstrează o notă arhaică, modală şi foarte rusească.
În al doilea rînd,
acurateţea mesajului religios. Plecînd de la primul verset din
Evanghelia după Ioan („La început era Cuvîntul“),
compozitoarea a pus accentul nu atît pe patimile lui Christos –
ca în pasiunea clasică –, cît pe dimensiunea divină
şi mîntuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Din acest scenariu nu
putea lipsi perspectiva escatologică a Apocalipsei, în care
planul lui Dumnezeu îşi revelează raţiunile finale. Cele
două planuri – cel orizontal, al evenimentelor de pe pămînt,
relatate de Evanghelie, respectiv cel vertical, al evenimentelor din
cer, descrise în Apocalipsă – se intersectează în mod
repetat, simbolizînd crucea ca repre-zentare desăvîrşită
a legăturii dintre om şi divinitate. Pe parcursul oratoriului, Bach
rămîne prezent ca ferment al întîlnirii fericite
dintre religios şi estetic şi ca sursă de inspiraţie în
construcţia formei muzicale (dialoguri între cor, solişti şi
orchestră, laitmotive, precizie retorică a redării textului
scriptural etc.). Sofia Gubaidulina reuşeşte în acest opus
summum al unei vieţi de permanentă căutare spirituală un exemplu
original de ecumenism muzical şi de aducere inteligentă în
actualitate a resurselor fertile din muzica lui Bach.
O ipostază inedită a tipurilor de
analiză ale muzicii lui Johann Sebastian Bach s-a dezvoltat în
ultimii ani în direcţia studiilor critice ale Bibliei. În
1998, muzicologul canadian Michael Marrisen a publicat un studiu
intitulat „Lutheranism, Anti-Judaism, and Bach’s St. John
Passion“, în care caută să demonteze afirmaţiile
referitoare la pretinse accente antisemite în Johannes-Passion
de Bach. Deşi pare absurdă, această susceptibilitate nu se rezumă
la un cerc obscur de cercetători, ci şi-a găsit „adepţi“ şi
printre muzicieni, printre care nimeni altul decît Daniel
Barenboim, un dirijor evreu cu o mentalitate departe de orice accente
naţionaliste, ba chiar incomod pentru oamenii politici din Israel,
ale căror excese în raporturile cu poporul palestinian le-a
criticat nu o dată.
Muzica lui Bach, arată Marissen, nu
poate fi antisemită decît în măsura în care
acceptăm că Evanghelia după Ioan ar propaga sentimente negative la
adresa evreilor. Pornind de la cîteva versete „problematice“
(Ioan 19: 6, 15), care alimentează imaginea iudeilor drept
responsabili de moartea lui Iisus („Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“),
criticii lui Bach subliniază vehemenţa sonorităţilor alese de
compozitor de fiecare dată cînd vorbeşte „poporul“ şi
interpretează revenirea cu obstinaţie a aceloraşi teme, prelucrate
strict polifonic de către cor, ca un semn al răutăţii şi
neînduplecării. Cu erudiţie şi aplecare către detaliu,
Michael Marissen prezintă contextul istoric şi teologic în
care a fost scrisă Johannes-Passion şi demonstrează că Bach era
interesat, într-adevăr, de o delimitare a responsabilităţii,
dar că ţinta sa nu erau evreii, ci omenirea în ansamblul ei.
Vina este atribuită tuturor conform păcatului originar, un concept
esenţial în teologia luterană (vezi coralul 11). Pentru a
înţelege interpretarea textului biblic, aşa cum o realizează
Bach, nu este suficientă analiza segmentelor muzicale pe versete
evanghelice, ci, în aceeaşi măsură, a celor pe texte libere,
din arii şi corale, unde se comentează pe marginea evenimentelor
relatate anterior. Aici iese la iveală nu doar un compozitor stăpîn
pe tehnica meseriei sale, ci şi un subtil şi profund cunoscător al
chestiunilor teologice curente şi un maestru al persuasiunii şi
educării prin muzică.
Johann Sebastian Bach continuă să
surprindă şi să livreze impulsuri creatoare; la fel ca în
urmă cu 300 de ani, declanşează polemici şi deschide noi cîmpuri
de analiză, repoziţionîndu-se în conştiinţa publică
şi provocîndu-ne să reconsiderăm, la rîndul nostru,
modul în care îl privim.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters