De data asta am hotărît să îmi
arăt mai mult latura „sensibilă“. Vreau să mă expun. Simt
nevoia să fiu puţin exhibiţionist. Aşa că nu am să vă mai
vorbesc despre rock, punk, goth şi alte muzici dure (poate puţin,
spre final). A venit timpul să vă prezint cîteva personaje pe
care le frecventez în clipele de cea mai adîncă
singurătate, atunci cînd nu mi-e ruşine să fiu pe
de-a-ntregul eu însumi: patetic, fragil, vulnerabil, cu
apucături. Mărturisesc că sînt momente cînd ascult
muzici ce mă împing să fac lucruri faţă de care simt, mai
tîrziu, o oarecare jenă. Să trecem la fapte. Iei un anumit
disc, dai play şi te trezeşti că-ţi vine să te urci pe tocuri,
să-ţi tragi pe tine nişte ţoale fancy şi să te machiezi. Vrei
să străluceşti, să iei ochii, cînţi, mimezi, te priveşti
languros în oglindă. Ca să vă faceţi o imagine, amintiţi-vă
de travestitul Hugo Letal din filmul lui Almodovar, Tacones Lejanos.
Aşa-mi vine mie cîteodată… Aţi ridicat din sprîncene,
v-aţi încruntat subit a mirare? Liniştiţi-vă, n-am trecut
niciodată la fapte. Doar îmi vine… Şi uite aşa,
copăcel-copăcel, ajungem la subiectul nostru.
Antony and the Johnsons e un nume sub
umbrela căruia se ascunde un personaj foarte straniu. Originar din
California, Antony, în adolescenţă, a rămas fermecat de
muzica şi imaginea lui Boy George. Mai tîrziu a plecat la New
York, un oraş care-i permitea să se manifeste cît mai
autentic, dat fiind faptul că era un transgender. Doar aici avea
posibilitatea să-şi exhibe sexualitatea sa ambiguă. A prestat
într-o trupă de cabaret, a jucat în Animal Factory
(filmul lui Steve Buscemi), a cîntat alături de Lou Reed şi,
pînă la urmă, a reuşit să pună pe picioare trupa Antony
and the Johnsons. În 2005, lansase deja cel de-al doilea album,
I’m a bird now, cu care a cîştigat admiraţia criticilor
muzicali şi prestigiosul Mercury Music Prize. Cel mai bun lucru care
se poate spune despre acest LP este că are un efect terapeutic
garantat. E recomandabil celor cu inima frîntă, cu sufletul
zdrobit şi, în general, nefericiţilor de toate soiurile.
Credeţi-mă, eu l-am încercat. Poţi să-ţi plîngi de
milă pe săturate. Parcă-ţi ia supărarea cu mîna, nu
altceva! Albumul se bucură de un sound delicat, limpede, nevricos
şi, mai presus de toate, extrem de melodios. Vocea lui Antony
aminteşte de timbrul Ninei Simone. Impresionante sînt
melodiile la care au colaborat Boy George şi Lou Reed. Rezultatele
sînt răvăşitoare, mai ales pe melodia You are my sister,
unde Boy George şi Antony îşi cîntă unul altuia cu o
tandreţe infinită.
Acum trecem la o artistă apropiată de
stilul lui Antony. Mai exact, e vorba de Joan As Police Woman, un
personaj care, printre altele, a făcut parte şi din trupa Antony
and the Johnsons. Artista a beneficiat de o educaţie muzicală
solidă. A studiat vioara la Boston University, a făcut parte din
The Boston University Symphony Orchestra, însă, pînă la
urmă, a fost atrasă cu totul de undergroundul rockului new-yorkez.
În final a optat pentru o carieră solo. A debutat în
2006 cu albumul Real Life. Muzica ei e rafinată, matură şi foarte
simplă. Artista nu ţine să epateze sau să spargă gura tîrgului
cu inovaţii sau experimente muzicale. Preferă să amestece soul-ul
classic cu un strop de noise rock şi puţin Lou Reed. Obţine un
sunet digerabil şi discret. E o artistă pe care va trebui să o
urmărim cu atenţie, mai ales că urmează să scoată pe piaţă un
album nou.
Următoarea pe listă este Nicole
Atkins. Şi ea se trage tot din zona New Yorkului, mai exact din
orăşelul Neptune, New Jersey. S-a lansat în 2005, cu albumul
Party’s Over. Ce-i drept, la vremea aia, n-a prea impresionat: o
puştoaică printre atîtea altele. A dat totuşi lovitura în
2007, cu albumul Neptune City. Artista are o voce care ar impresiona
şi la Festivalul Mamaia. Pe lîngă asta, muzica ei e extrem de
elaborată, în genul muzicii uşoare de pe la noi. Orchestra
susţine viguros partea vocală, refrenul e cîntat cu aplomb şi
impresionează. Nu durează mult pînă ce ascultătorul începe
să urle afon împreună cu solista. Cu toate astea, albumul are
un sound modern şi proaspăt, după chipul şi asemănarea artistei.
Îmi place foarte tare la Nicole Atkins frumuseţea ei de modă
veche. Prezenţa ei afişează o eleganţă căutată, dublată de o
feminitate uşor naivă, care se afirmă cu sinceritate totală.
Haideţi totuşi să părăsim
undergroundul new-yorkez, cu rafinamentul lui cu tot, şi să ajungem
la muzici mai agresive. Nu de alta, dar parcă ne cam moleşiserăm.
Înviorează atmosfera Lali Puna, o trupă germană de
electro-rock. Albumul lor din 2004, Faking the books, este
energizantul de care ai nevoie. E ca o doză de amfetamine: beaturi
electro şi rock. Cam ceea ce făcea The Curve în anii ’90.
A fost o vreme cînd credeam că
dinspre zona pop-rockului nu o să mai apară nimic nou. Anii 2000
îmi păreau cotropiţi cu totul de muzica electro. M-am
înşelat. Încă nu s-a spus totul. Ăsta e motivul pentru
care v-am prezentat artiştii de mai sus.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters