Un concert-recital – one man show – de înaltă ţinută
artistică a avut loc în Studioul „Alfred Alessandrescu“ al Radiodifuziunii
Române. Ar fi păcat ca o minunată seară de muzică să fie acompaniată de
uimirile noastre în si bemol minor şi bombănelile noastre în do major stîrnite
de ce ne-a fost dat să vedem prin cotloanele, sălile şi culoarele unei
instituţii de stat contemporane. Atragem atenţia, cu delicateţea şi preţuirea
pentru artiştii şi tehnicienii profesionişti ce populează un important
stabiliment nu doar artistic al statului român, asupra situaţiei cu totul şi cu
totul jalnic-inacceptabile în care se află, fiziceşte, clădirea, echipamentele
şi logistica Radiodifuziunii Române.
Trecînd peste multe imagini nefaste fixate pe retină, să
menţionăm frumuseţea sunetelor receptate cu toate simţurile, şi nu doar cu
urechile ciulite la fineţurile livrate cu dărnicie de unul dintre cei mai mari
clarinetişti ai lumii contemporane.
L-am numit pe inegalabilul Aurelian Octav Popa.
Protagonistul unui incitant program, Muzica românească… în
context, unde alcătuirea unui set de lucrări din portofoliul muzicii româneşti
a fost completat de lucrări clasice din varii unghere ale istoriei muzicii: de
la Debussy şi Stravinski, lucrări cu care a debutat concertul-spectacol
susţinut de A.O. Popa, pînă la piesele semnate de John Cage şi Messiaen, care
au încheiat, într-o atmosferă entuziast amical-sărbătorească, festivalul de
clarinet.
Este cu totul regretabil, începem iar şirul de mici
nemulţumiri, că un artist, un muzician multilateral dezvoltat culturaliceşte,
cu farmec şi şarm în a reda nu doar muzical virtuţile marii muzici, nu găseşte
un post de televiziune care să-i ofere un spaţiu mediatic adecvat pentru a
susţine un ciclu de istorie comentată şi exemplificată a muzicii. Ne amintim cu
toţii de farmecul emisiunilor care-l aveau protagonist pe Bernstein, ne amintim
cu toţii extraordinarele secvenţe de muzică şi comentarii oferite de Sergiu
Celibidache, Casals sau Sviatoslav Richter, regretăm profund că un astfel de
artist complex ca Aurelian Octav Popa nu ajunge să fie cunoscut şi apreciat de milioane
de spectatori, ci doar de o mînă de muzicieni profesionişti şi melomani
împătimiţi care se bucură de geniul lui muzical.
Revenind la concert, ce să apreciem mai întîi? Tehnica desăvîrşită?
Uşurinţa de a trece de la un registru la altul, formidabila capacitate de a
improviza şi adapta pentru clarinet te miri ce piese complexe pentru alte
instrumente sau orchestră? Toate la un loc şi ceva în plus: bucuria de a cînta
şi comenta în aceeaşi măsură. Arta cuvîntului. Nu toţi o posedăm. Uneori este
bine şi profitabil. Alteori, ca în cazul lui A.O. Popa, un dar.
Cu un Debussy, din 1912, şi 3 piese de Stravinsky, din 1919,
a debutat recitalul cîntat-comentat cu acelaşi farmec. Sunete rotunde, pline,
grave, arhaismul tonal şi fineţea modală laolaltă.
Ce a fost în recital? O lucrare de astăzi uitatul pe nedrept
Marţian Negrea, Martie şi Gheţarul, inspirată de un poem de Lucian Blaga, o
piesă pentru flaut transpusă pentru clarinet de protagonistul serii şi
interpretată acum 50 de ani pentru prima dată la concursul de la Praga ne-au
redat secvenţele şerpuitoare ale melosului românesc; Incantaţie de Mihai
Moldovan, o căutare a trecutului; Coperta teatrală din 1973 semnată de Corneliu
Cezar – „Sîntem cu toţii generaţia lui Corneliu Cezar“, se spune nostalgic,
amintindu-se de virtuţile acestui muzician, „un artist pe care nu l-am meritat“
– amestec de modernitate a scriiturii cu inflexiuni sincopate în diverse
registre; Monodia pentru Ţuculescu de Doru Popovici, în prezenţa venerabilului
compozitor, omagiu sonor adus marelui pictor; o lucrare a liberalului ministru
al Culturii, Ipostaze de Adrian Iorgulescu – nu am înţeles bine subtilităţile
relaţiei cu clarinetistul care i-a interpretat piesa. A fost, apoi, un
intermezzo classic, cu Purcell şi Solfegietto al unuia dintre nefericiţii fii
ai lui Bach. Fabuloasă dublă interpretare de mare virtuozitate şi comentarii de
mare profunzime. Locul lui Bach în istoria muzicii, efemerul loc al modei şi
strălucirilor de moment. Nimic nu este nou în această lume. Recitalul a continuat
cu o lucrare de Liviu Dănceanu, maestrul arhetipurilor, cum îl numeşte A.O.
Popa, Tachycardia again, splendide salturi şi nuanţe suflat-şuierate,
respiraţia muzicii, respiraţia marii arte.
Spre final: o adaptare-improvizaţie liberă după un fragment
din Simfonia a II-a de Enescu; apoi trei jucărele, „fleacuri“ simpatice dintr-o
sonată de John Cage, interpretate şi serios, şi absurd. În final: favoritul
casei, Olivier Messiaen, Abisul păsărilor, sunete-onomatopee-melopee, unde
misterul muzicii, al vieţii şi morţii deopotrivă rămîn inaccesibile.
Minunat, mare muzică livrată discret şi firesc celor din
preajma marelui muzician. Un „Bravo!“ anonim animă finalul.
Să nu uităm să menţionăm coordonatorul programului
concertului, pus sub auspiciile Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, cu
concursul Radio România Cultural, Redacţia Muzicală, cea care a şi fost gazdă
şi prezentatoare, dna Ruxandra Arzoiu. Muzică pură şi celestă în cel mai deplin
înţeles al cuvîntului. Cu Aurelian Octav Popa şi clarinetul lui inegalabil.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters