OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In primele zile de mai, intreaga lume muzicala a marcat trecera unei jumatati de veac de la stingerea din viata a muzicianului-emblema George Enescu. Cariera solistica internationala prodigioasa a dublat compozitorul de mare complexitate, care nu este inca (re)descoperit cu adevarat.
La Sala Radio, seria manifestarilor dedicate „Anului Enescu“ a debutat cu un concert dirijat de Horia Andreescu, aducind, in compania violonistului Serban Lupu, ineditul unor partituri de tinerete, prea putin cunoscute – Arie si Scherzino, apoi Pastorala, Nocturna si Menuet trist (prelucrate chiar de catre solist), alaturi de Capriciul roman (partitura ramasa in manuscris, definitivata de compozitorul Cornel Taranu).

Concertul a fost o experienta interesanta pentru spectatorii care, rememorind maniera spectaculoasa in care Jean Jacques Kantorow a abordat aceasta lucrare in cadrul Festivalului Enescu 2003, au comparat-o cu viziunea solistului nostru care, ca si in celelalte piese, a subliniat latura lirica, introspectiva, conturind intreg discursul in nuante estompate, delicate, convingindu-ne, o data in plus, ca orice partitura poate capata conotatii cu totul diferite in functie de optiunea si temperamentul protagonistului. Orchestra de Camera Radio a acompaniat cu discretie, in tonuri calde, pentru ca apoi sa ofere, sub bagheta lui Horia Andreescu, o creatie interesanta, prezentata in premiera la noi – melodrama Medeea de Benda –, colaborind cu actorii Leni Pintea Homeag, Mircea Rusu, Carmen Tanase si copiii Alexandru Enachescu si George Vladimir Leaua.
Desi pare incredibil, inca se mai discuta daca data decesului lui Enescu este 4 sau 5 mai (cele doua variante figurind ca „certe“ in diverse enciclopedii, lexicoane si dictionare din tara si din strainatate). Tocmai de aceea Sala Radio a gazduit pe 4 mai concertul Cvartetului „Voces“ (care a propus, dupa Mozart si Sostakovici, Cvartetul op. 22 nr. 2 de Enescu), iar a doua zi, recitalul sustinut de violonista Cristina Anghelescu si pianistul Mihai Ungureanu intr-un program enescian alaturind opusuri binecunoscute – Impromptu concertant, suita Impresii din copilarie si Sonata III „in caracter popular romanesc“.

Pe 6 mai, Orchestra Nationala Radio a continuat aceasta serie prin concertul dirijat de englezul Neil Thomson, in care cele Sapte cintece pe versuri de Clement Marot au fost talmacite de mezzosoprana Carmen Oprisanu, cu sensibilitatea si eleganta-i cunoscuta, conturind o atmosfera aparte, de mare finete, melomanii apreciind deopotriva glasul sau cald, invaluitor, frazarea impecabila si acuratetea stilistica. In Simfonia concertanta l-am reascultat pe violoncelistul lituanian David Geringas care, spre deosebire de evolutia sa in aceeasi partitura in Festivalul Enescu 2003, a cucerit de aceasta data prin frumusetea si amploarea sunetului, prin virtuozitatea extrema si mai ales prin bogatia coloristica, realizata intr-o colaborare echilibrata cu orchestra si dirijorul, oferind apoi, ca bis, o miniatura dedicata de Pablo Casals lui Enescu. Partea a doua a programului a propus monumentala Simfonie a III-a pe care Neil Thomson a construit-o alternind planuri contrastante, bine dozate, cu momente de lirism sau de apoteoza de mare efect – un succes incontestabil care ar fi meritat insa (ca si precedentele seri enesciene) un public mai numeros…

De fapt, am constatat cu tristete (dar nu cu uimire) ca tocmai cei care clameaza constant necesitatea includerii creatiei lui Enescu, a muzicii romanesti in general, cu o frecventa mai mare, in stagiunile noastre, „stralucesc prin absenta“ la aceste manifestari. Tot astfel s-a petrecut si la Ateneu, cind Cristian Mandeal s-a aflat la pupitrul Filarmonicii pentru a dirija aceleasi Cintece pe versuri de Clement Marot, solista fiind de aceasta data soprana Leontina Vaduva. Desi este greu de crezut, in acea seara, renumita solista a sustinut… primul sau concert la Ateneu cu Filarmonica bucuresteana (cu care a colaborat, in premiera, abia anul trecut in Festival, dar la Sala Palatului). Si din nou am avut prilejul unei comparatii in ce priveste interpretarea, soprana subliniind mai curind linia melodica apropiata de opera franceza de care se simte atit de legata (fiind stabilita, de aproape doua decenii, la Paris), aducind in prim plan delicatetea si bucuria de a cinta, aspecte mult apreciate de public si in scurta sa interventie din Requiem-ul de Faure (partener fiindu-i baritonul Stefan Ignat), in care dirijorul Cristian Mandeal a „prelungit“ atmosfera specifica muzicii franceze, orchestra si corul raspunzind cu precizie cerintelor sale interpretative.

In debutul concertului am ascultat superba Idila a lui Siegfried de Wagner.
Si la Muzeul Enescu seara de 5 mai a fost marcata de momente deosebite. Directoarea si pianista Ilinca Dumitrescu au prefatat, alaturi de compozitorul Pascal Bentoiu, deschiderea expozitiei care, sub titlul George Enescu – ultimii ani de viata (realizatori muzeografii Constantin Dragoi, Cristina Andrei, conservatorii Nella Modrea si Rodica Dantes, in coordonarea Ilincai Dumitrescu), cuprinde numeroase documente si fotografii (in mare parte) prezentate publicului in premiera, oprindu-se prioritar asupra perioadei in care boala, oboseala, saracia, si-au pus amprenta asupra chipului sau, asupra scrisului devenit tremurat si chiar deformat, muzicianul admirat de o lume intreaga stingindu-se in singuratate in modesta camera din Hotelul Athala din Paris.

- „Ne caracterizeaza exaltarea, cavalcada superlativelor, conducind la o mitizare“

Cu acest prilej, dl Conrad, sosit din Franta, a adus, dupa cum a afirmat, copia certificatului de deces al lui Enescu (ceea ce ar fi cu adevarat interesant pentru inlaturarea echivocului), anuntind totodata ca se va pune o placa memoriala la Hotel Athala. Elena Bulai, director al Centrului de Cultura de la Tescani, a facut o ampla descriere a conacului Rosetti-Tescanu, a prezentei lui Enescu in acele locuri, oferind apoi medalii comemorative unor personalitati care, de-a lungul timpului, s-au consacrat promovarii si talmacirii creatiei enesciene – Iosif Conta, David Ohanesian, Marin Cazacu, Horia Andreescu, Pascal Bentoiu. Si nu in ultimul rind Dan Iordachescu, bariton care a revenit pe scena pentru a cinta un lied scris de Enescu pe versuri de Carmen Sylva si, din nou, doua din cele Sapte cintece pe versurile lui Clement Marot, interpretate in compania Ilincai Dumitrescu, pianista care a colaborat apoi cu violoncelistul Marin Cazacu in Nocturne si Saltarello si Andante cantabile, pagini marcate de visare, nostalgie si un anume intimism, trasaturi regasite, in parte, si in Melodie si Carillon, nocturne pentru pian, stari ce au alternat cu secvente pline de umor si pregnanta ritmica, puse in lumina cu profesionalism de Ilinca Dumitrescu.

In dimineata aceleiasi zile, Academia Romana a organizat o adunare solemna consacrata comemorarii celor 50 de ani care s-au scurs de la trecerea in nemurire a maestrului. Presedintele Academiei, Eugen Simion, s-a oprit asupra necesitatii de a fi (re)publicate interviurile maestrului, vorbind si despre spiritului sau religios, despre faptul ca Enescu a devenit academician in 1932, dar si despre citarea sa in scrierile lui Proust (de ce oare nimeni nu a amintit de Saroyan?…). Apoi ministrul Culturii, Mona Musca, a subliniat paradoxul prin care „disparitia acestui om incomod pentru conducerea de atunci a generat Festivalul care se apropie, la rindul sau, de 50 de ani de existenta“, mentionind ca Festivalul si Concursul ar trebui (din nou) separate pentru a avea manifestari anuale de anvergura, dorindu-si ca Enescu sa devina un brand al nostru in lume, „o problema de stat“, chiar de „siguranta nationala“, pentru ca „cine nu stie sa-si pastreze valorile, atenteaza la existenta poporului respectiv“.

Pragmatic si „la obiect“, compozitorul Adrian Iorgulescu, presedintele Uniunii Compozitorilor, a afirmat ca „adunarile solemne sau festivismul oficial – uneori adevarate parastase“, nu pot suplini carentele grave – lipsa unei monografii ample, a unei discografii reprezentative pentru „interpretul“ Enescu, a partiturilor (cele postume fiind recent tiparite de Editura Muzicala prin grija Uniunii), existind probleme serioase in relatia cu editurile Salabert si Enoch care detin drepturile exclusive, „grandilocventa denumirii «Anul Enescu» neputind fi acoperita de Ministerul Culturii pentru simplul fapt ca fosta guvernare nu a alocat si fondurile necesare in cadrul bugetului votat in 2004. Ne caracterizeaza exaltarea, cavalcada superlativelor, conducind la o mitizare“, in loc sa realizam, in tara si in strainatate, actiuni care sa confere cu adevarat consistenta si succes demersurilor legate de cunoasterea reala a creatiei enesciene. La rindul sau, compozitorul Pascal Bentoiu a amintit ca Maestrul a fost fondator al Societatii Compozitorilor in 1920, dar a fost exclus in 1949 din nou infiintata Uniune, pentru a fi reprimit abia in 1953, dar si ca in concertele curente se cinta in special 5-6 lucrari de tinerete, ca s-au derulat deja 16 editii de festival, s-au facut numeroase inregistrari pe disc sau la Radio, Muzeul Enescu a avut contributii importante la cunoasterea sa, si cu toate acestea publicul care asista la programele Enescu ramine restrins, cauza fiind complexitatea muzicii sale, greu de patruns. „Enescu este un mare compozitor european de nationalitate romana.

Festivalul ar trebui sa renunte la aspectul monden“ si sa se concentreze pe aspectele fundamentale care se cer aduse in prim plan. La rindul sau, acad. Stefan Niculescu a mentionat faptul ca interesul publicului pentru muzica savanta s-a diminuat odata cu plecarea lui Enescu din tara. El realizase, de unul singur, cit mai multe institutii la un loc, fiind o voce europeana care a reusit „unificarea“ mult inainte de cea economica sau politica de azi. Cultura noastra are un mare handicap, o „gaura neagra“ in care a fost aruncata muzica. Referindu-se la cercetarea si definitivarea unor manuscrise enesciene readuse, din 1970, in circuitul vietii muzicale, compozitorul Cornel Taranu s-a oprit si asupra problemei tiparirii partiturilor („singura solutie viabila fiind rascumpararea lor de catre statul roman, ceea ce ar costa mai putin decit festivalul…“), considerind, de asemenea, ca „pe cit de multi bani s-au investit in Oedip-ul romanesc in ultimii ani, pe atit de mic a fost rezultatul artistic – nu am reusit inca sa avem o montare la nivelul dorit.“ Ar trebui sa existe o bibliografie Enescu, este nevoie imperioasa sa se construiasca o noua sala de concert in Bucuresti, iar invitarea unor cronicari straini la festival, precum si promovarea acestuia pe Mezzo sau Arte ramine un deziderat despre care se vorbeste mult dar necostructiv.

- Pelicula despre Enescu semnata de Grig Modorcea este o adevarata rusine

Cu siguranta, un film documentar-artistic despre Enescu este extrem de necesar – din pacate, pelicula prezentata, in 4 mai, sub semnatura lui Grid Modorcea, este o adevarata rusine. Daca – Doamne fereste! – ar fi difuzata pentru publicul larg, la noi sau aiurea, personalitatea marelui muzician ar fi definitiv „ingropata“ in pasunism si desuetudine, pentru ca timp de peste o ora am vazut un copil care invata cintul la vioara de la lautarul satului, se plimba cu caruta, se joaca cu mama sa (care intra adesea in biserica unde slujeste preotul), imagini ce alterneaza cu revenirea unui Enescu matur (trebuie sa recunoastem ca M. Haritver ii seamana izbitor), colindind aceleasi „plaiuri mioritice“, dar… nimic, nici un element care sa convinga ca intr-adevar Enescu a fost unul dintre cei mai mari muzicieni ai veacului XX – doar pajisti, familie si un fundal muzical decupat din muzica sa. O idee generoasa dar incredibil de nerealizata, prefatata de cuvintul muzicologului Viorel Cosma, de un lied cintat de Dan Iordachescu (dar fara pian pentru ca… nu exista asa ceva la Cinema Union), de piese celebre de Enescu si Paganini interpretate excelent de catre violonistul Gabriel Croitoru, dar si de un cintec folk – creatia surorilor Modorcea. Sa speram, pentru binele lui Enescu si al culturii noastre, ca filmul va ramine doar intr-o arhiva personala.